Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
57. O gaură mai jos
Ce să fac, asta este situaţiunea. Un titlu mai explicit nu am găsit. Este adevărat că îmi aduce aminte de alte bâjbâieli de care am avut parte pe când învăţam să călăresc. Toată lumea bâjbâie la început, dar pe urmă, vorba unei foarte vechi cunoştinţe întâmplătoare de la o coadă la gaz, « ca trenu’n gară ».
Acum de, găuri sunt multe pe lumea asta. Una mai aşa, alta mai altfel, lumea a căutat să le dea câte un nume care să le diferenţieze, că altfel toţi s-ar îmbulzi la prima găsită. Şi aşa au apărut Gaura Mare, Gaura Mică, Gaura Fetei, Gaura Turcului, Gaura Neagră, Gaura cu Muscă, Gaura Miresei şi tot felul de altfel de găuri care de care mai ademenitoare. Aşa că speologii şi nu numai dânşii, au ce face. În această privinţă ZONA este parcă mai bogată decât alte ţinuturi. În special pe lângă culmea Vârtoapelor şi de prin Cioclovina până în Ponor, parcă se ţin găurile una lângă alta, să nu se piardă şi mai sunt şi legate între ele cu fir argintiu de apă rece şi cristalină. În tot masivul Şureanu sunt cunoscute acum circa 500 de peşteri, ceea ce duce la o primă aproximare a existenţei a cel puţin 2.000 de “găuri” mai mici şi mai mari. Asta e treaba cu găurile. Când crezi că le-ai cunoscut pe toate, atunci afli că mai sunt pe alături încă pe atâtea, mai interesante.
Coboram pe Valea Ponoriciului, o vale mult mai umblată decât s-ar părea la prima vedere. Găsisem o ocazie, un camion ce urca pe drumul de la Ohaba-Ponor, pe la exploatarea abandonată de alumină, pe serpentine uneori abrupte, pe deasupra Fundăturii Ponorului pe care o lăsa în dreapta, cu priveliştea de pe altă lume, pe lângă două case, una jos de tot în stânga spre Valea Ponoriciului, alta jos de tot în dreapta, ca apoi pe sub vârful Paltinul, să coboare la pârâul Ponorici pe care îl traversează şi urcă iar pe nişte serpentine relativ de curând tăiate în calcare, ca să ajungă în sfârşit pe drumul vechi de culme, Drumul Drepţilor, ce ajunge în Poiana Omului, la stâna de acolo, apoi să se întindă până tocmai pe Dealul Meleii şi încă şi încă mai departe, dacii or şti mai bine până unde. Am coborât din bena prea largă şi prea săltăreaţă a camionului la pârâu, unde prima mişcare a fost să ne aşezăm cu spatele sprijinit de rucsaci, să ne odihnim, să ne treacă bălăngăneala din creier şi să întocmim inventarul găurilor din pantaloni. Pantalonii aceia din doc verde pe care-i purtau pe atunci toţi oamenii ce umblau pe coclauri, fie ei turişti, ţărani, forestieri sau ciobani. Blugilor le-au mai trebuit aproape douăzeci de ani să ajungă şi ei pe munte. Dar acum sunt nedezlipiţi de pe fundul tuturor.
Odată recuperaţi, cusuţi şi adăpaţi am găsit un loc de pus cortul, adică nici prea aproape de apă, nici de pădure, adică taman în potecă. De unde să ştim noi că pe aici treceau oamenii cu oile, cu măgarii lor, cu câinii cei mari dar liniştiţi, iar noaptea de aici se adăpau toţi urşii şi toate vulpile riverane? Dar am învăţat destul de repede. O zi şi o noapte ne-au ajuns să ne hotărîm să mutăm totuşi cortul un pic mai la vale şi un pic mai sus. Aici, măcar ziua era linişte. Noaptea, ca peste tot în Zonă. Ochi sticloşi ne urmăreau fiece mişcare. Iar dacă mai tăceam şi noi un timp, umbre se apropiau de focul nostru, fără nici o frică. Iar dacă le intindeam o bucată de pâine, veneau, o luau cu atenţie şi cu delicateţe, dar tot timpul cu ochii aceia omeneşti pe noi. Era o familie de vulpi. Tatăl, mama şi şase copilaşi. Aveau locuinţa sus pe culme, lângă Val, într-o îngrămădire de stânci ce nu ştiu nici acum dacă este naturală, Vârful lui Vârfete, un nume cam stupid, cine ştie ce istorie o avea şi el. Nu aveam de unde să ştiu că eram în faţa lui Vulpu, cel fără de vârstă, vulpoiul cel şiret ce se juca cu timpul cum se joacă un copil cu pietricelele. Am făcut o vizită protocolară până la cătunul Ponoriciului, de fapt trei case bătrâne, aparent părăsite, ce-şi aşteaptă noii locatari, căci cei vechi s-au dus să se odihnească sus pe tăpşan, la umbră, lângă intrarea aproape neştiută a avenului Ponorici. Locul este împrejmuit bine, să nu cadă vacile şi mai ales boii în groapa ce pare fără de fund. Locul dintre case şi cruci pare şi el lucrat, dar nu de mână de om. Ţigle sparte ce pot să aibă o sută de ani sau poate chiar două mii, apar dintre brazdele ce par mai curând scurmate de râmători decât săpate de oameni gospodari. Din brazde se ridică lujeri de cartofi şi tufe de ardei iuţi. Teribilă combinaţie. Probabil un Miciurin local o fi vrut să îi încrucişeze, dar operaţiunea a eşuat, marea distanţă intercontinentală dintre originile lor fiind o barieră de netrecut. Deocamdată. Un pic mai jos, acolo unde Pârâul Ponoriciului se dă cu capul de o stâncă, pe care a şi reuşit s-o ridice şi să treacă pe dedesubt, dăm pe jos de nişte pietre albe ce par scheletele unei caravane ce a încercat să străbată Drumul Drepţilor. Pun mâna pe ele, parcă ar fi creta de la şcoală. Moale, albă şi uniformă. Păi dacă aşa sunt stâncile pe aici, ce să mă mai mir că pâraiele îşi fac loc pe unde vor, pe dedesubt, pe deasupra, mâine se răzgândesc, o iau înapoi de parcă ar curge la deal, se aruncă pe urmă de la zeci de metri în interiorul pământului, în palate de calcar pe care nu le bănui când treci prin iarba deasă şi înaltă ce îmi acoperă imediat urmele paşilor. Vacile ce pasc iarba asta parcă sunt toate borţoase, pregătindu-se să nască aşa cam doi, trei viţei deodată. Să fie doar de la iarbă, sau şi de la mugetele de minotaur ce se aud noaptea atunci când plouă cu cisterna şi trăzneşte la fiece secundă?
Vulpu îmi arată drumul, pe o potecă ce doar el o găseşte, după cine ştie ce semne mistice, poate după acele trei patrate imbricate şi ţinute în frâu de o cruce fără de inimă, semne ce le poţi vedea scrijelite pe unele stânci. Oamenii spun că şi pe aici or fi jucat jidovii ţintar. Jidovii cei vechi, cei ce se jucau mai curând cu munţii decât cu pietricelele au dispărut de mult de pe aici, ultimii murind tocmai la Ardeu, de cealaltă parte a Mureşului.
Am înţeles că ne îndreptăm spre hruba ce se deschide sub Vârfete. De mult voiam să ajung acolo, se vede intrarea destul de bine de la distanţă, mascată totuşi de copaci înalţi şi de mărăcinişuri. După o oră de mers ajungem chiar la buza intrării. De aici drumul coboară brusc cam la 45 de grade. Intrarea e îngustă de trei metri dar înată, cam de zece şi trecerea se îngustează spre interiorul muntelui. Drumul pare blocat de zeci de trunchiuri de copaci căzute de-a-valma şi în diferite stadii de descompunere. Ciuperci mari cu pălăria galbenă dau o notă de culoare decorului drăcesc. Un vânt rece îţi taie tot avântul şi curiozitatea. Fac o pauză, cu spatele adăpostit de o stâncă. Vulpu stă şi el şi se uită la mine parcă măsurându-mă.
- He, face Vulpu.
- Ce e? Fac eu.
Capul începe să mă doară brusc. Îmi trece prin el o scânteie, urma unui gând străin.
- O gaură mai jos.
Ce-a fost asta? Nu e nimeni prin preajmă. Doar nu … Ba da. Vulpu este. De la el mi-a venit gândul. Acum s-a ridicat şi practic mă târăşte după el. Coborîm cam zece metri, dar nu prin peşteră ci pe panta muntelui, ţinându-mă de copaci. Vulpu nu se ţine de nimic, se pare că mersul în patru labe are avantaje incontestabile. E bine de reţinut. Cu pantalonii cam jegăriţi pe partea pe care un om normal ar sta pe scaun, ajungem la o mică platformă care aş jura că nu este tocmai naturală. Este deasupra unei stânci şi nici o potecă nu pare să treacă pe aici. Între două pietre mari şi albe se face un fel de canal, şlefuit de apele ce or fi trecut pe aici acum câteva milioane de ani. Am senzaţia că muntele este sfredelit în toate direcţiile de albiile succesive ale acestui acum pârâiaş cu nume simpatic Ponorici, ce rimează fantastic cu arici. Îmi trec prin cap tot felul de cuvinte. Pogonici, revista de demult, al cărui nume nu este altceva decât al băiatului ce mână vitele la arat dar şi al celui ce însoţeşte mireasa la biserică. Ce conexiuni ciudate, ce jocuri de cuvinte au dus la astfel de nume. Şi când mă mai gândesc că la nici 30 de kilometri de Sarajevo, în Bosnia ipoteticelor piramide există un loc asemănător şi cu acelaş nume … Mai bine să nu mă mai gândesc.
Canalul, sau Gaura de Jos, cum mi s-a sugerat într-un mod atât de neobişnuit, era aproape orizontal, cu diametrul de aproape doi metri şi cu pardoseala plată, fără nici o denivelare. Contrastul era mare între cele două « găuri » suprapuse. Alte milioane de ani s-or fi scurs între naşterile lor. Sau poate mai puţin, după cum arătau pietrele albe de cretă de prin vale. Cine ştie? Mai ales că parcă văd pe jos urmele ce le-a lăsat o sanie prin zăpada împietrită.
Înaintăm în munte preţ de nu mai mult de 100 de metri. Se face o bifurcaţie. “Drumul“ principal coteşte brusc la stânga, tot cam la orizontală. În dreapta un alt drum este barat de o cădere de pietre mari, ce mă duc cu gândul la pietrle dărâmate din Vârful lui Vârfete, sub care cred că ne şi aflăm. Printre pietre, pe nisip se văd urme dese de vulpi. Vulpu se uită cu satisfacţie către mine. Este clar, cunoaşte de mult potecile subpământene. O luăm spre stânga totuşi, nu este întuneric, mţam obişnuit sau poate că vine chiar o lumină de undeva de sus şi de departe. Aşa e. Şi iarăşi am bănuiala că am mai trecut pe aici, dar pe deasupra, pe Valul de la Ciclovina, pe Troian cum îi spun sătenii. Lumina vine chiar din primul aven din dreapta când urci, după cele două castre din Poiana Mare. Avenul continuă în jos, unde parcă se aude un clipocit. Poate că este continuarea Pârâului Calienilor, cel care dispare într-o peşteră din valea cu stâna celor din Galaţi, nu Galaţiul de pe Dunăre ci satul de lângă Pui.
Drumul continuă şi iarăşi se vede o luminiţă. Luminiţa de la capătul tunelului, cea pe care ne-o promit toţi. O lumină verde face să strălucească ciudat drumul. Este verde de la vegetaţia ce se apleacă de sus spre fundul altei doline străpunse de apele de ploaie. Facem o pauză, ne aşezăm spate în spate, Vulpu şi cu mine. Căldura lui îmi dă siguranţă în lumea aceasta străină. Cred că şi el simte la fel.
- He, face Vulpu.
- Mde, fac şi eu. Ne ridicăm şi mai mergem. Cu mai multă atenţie, se vede iarăşi o luminiţă, dar este tare departe. Mă sprijin cu mâna de perete. Nu este chiar atât de neted pe cât mi se păruse la început. După vreo cincisprezece minute de mers încet, pe dreapta, sus se vede intrarea unei alte doline. Pe stânga peretele se îndepărtează brusc. Îmi aduc aminte că totuşi am la mine o lanternă mică, luată aşa, pentru orice eventualitate. Cum am putut să uit de ea? O aprind. Priveliştea este deconcertantă. Sala este semicirculară, cu stâlpi de calcar cruţaţi în stâncă. Cred că erau treizeci de stâlpi înalţi de vreo zece metri, cu diametrul de aproape doi metri. În dreapta, în mijlocul dolinei se ridica un con cu materialul căzut de sus. Dar era pietrificat ca şi maldărele de materiale pe care abia acum le desluşeam pe perimetrul sălii. Erau tot felul de obiecte, amestecate, statui, armuri, arme, scuturi, vase mari şi mici de metal, toate prinse într-un văl de calcar alb dar aproape transparent. Probabil că fuseseră puse pe un fel de rastele de lemn, care dispăruseră de mult. Brusc mi-am dat seama şi unde eram. Chiar sub “bastionul” care se face pe partea stângă cum urci pe Troian. Bastion al cărui rost era complet neclar acolo. Iar toate aceste obiecte fuseseră coborîte prin pâlnia din dolină. Vulpu se uita liniştit la mine cu un aer de Majestate. Se vede că ştia bine ce sunt. Memoria ancestrală îi spunea tot. M-am aplecat să văd mai bine. Şi mai ales, tentaţia fiind mare, am căutat să mişc din loc un obiect mai mic şi rotund. Imposibil. Parcă era crescut acolo. Parcă eram în subteranele unui muzeu, după un bombardament. Drumul continua. O arcadă cu motive geometrice pe margine marca un altfel de drum. Mai înalt şi mai larg. Nu am mai putut însă merge mai departe. Tavanul era surpat. Bucăţi mari de calcar fisurate şi acestea, dar acoperite de un văl de calcar alb semitransparent, ne opreau. De sub o astfel de stâncă ieşea o cască metalică. Mai departe nişte lănci lungi. M-am dat repede înapoi. Casca nu era goală. Mai fusese cineva pe aici? Sau poate era chiar unul din proprietari? Nu îmi dădeam seama, era destul de întuneric şi nici Vulpu nu voia să îmi mai spună ceva lămuritor. Nici că mai aveam vreun chef de mers mai departe. Nici îndemnurile pe care mi le făcusem singur dis-de-dimineaţă, nici prezenţa lui Vulpu nu îmi mai ajungea. Trebuia să ies imediat. Parcă o mulţime de suflete împietrite mă urmăreau cu privirile şi erau gata să iasă din stâncă. Şi nu păreau prietenoase deloc. La început încet, apoi tot mai repede, privind cu teamă înapoi, am luat-o spre ieşire. Mă împiedicam în te miri ce, doar ştiam că podeaua este netedă. Parcă îmi punea cineva piedică sau şi mai rău, parcă nenumărate mâini se îndreptau după mine să mă tragă înapoi în munte. Iar Vulpu nu mai era nicăieri. Mă apucase panica. Panica ce a pus capăt multor explorări, poate mai interesante. Am alunecat, n-aş putea să spun exact ce s-a întâmplat. Abia am reuşit să întind mâinile înainte. Parcă mă ţinea ceva de gât. Un urlet ca de fiară se porni zguduind pereţii cu ecouri suprapuse.
- Heeeeee Heeeeee Heeeeee …
- Heeeeee Heeeeee Heeeeee …
Cu ultimile puteri mă ridicai şi ajunsei la intrare. Vulpu stătea în picioare, cu blana ca de arici şi cu un rânjet demn de un extraterestru antropofag. Brusc m-am liniştit. Vulpu la fel. Voiam să mă îndepărtez cât mai repede de « Gaura de Jos ». Să cobor nu aş fi putut decât cu o scară de frânghie, aşa că, am urcat după metoda brevetată de zeci de mii de ani de patrupede. Am reuşit să-mi năclăiesc şi genunchii, nu numai fundul pantalonilor. Am ajuns la « Gaura de Sus », neprietenoasă la vedere, dar cînd mă gândeam cum a fost « Gaura de Jos », păi îmi venea s-o iau în braţe. Dar, cum nu era posibil, am luat-o aşa, lipa-lipa după Vulpu până jos la pârâu, acolo unde dispărea sub stâncă. Doi excursionişti se spălau pe picioare acolo de unde iau apă cei ce campează pe aici.
- Vai ce seamănă căţelul dumneavoastră cu o vulpe. Pot să-l mângâi puţin ?
- Puteţi să-i faceţi ce doriţi, domnişoară.
S-a apropiat şi a dat să-l mângâie. Vulpu şi-a luat înfăţişarea extraterestră şi a rânjit diabolic. Fata s-a dat înapoi, de era să-mi cadă în braţe. Şi nici n-am fost pe fază, eram într-un picior, tocmai îmi scoteam pantalonii să îi spăl.
Era să leşine. Dar şi-a revenit repede, se pare că mai văzuse chiloţi bărbăteşti, măcar pe frânghie la ta-su acasă. Au plecat repede bodogănind, nu ştiu încotro şi nici nu mă interesa. În două ore eram gata uscaţi. Uscaţi pentrucă şi Vulpu profitase şi se băgase în scăldătoare. Bine că nu ne-a văzut vreun cioban. Am ajuns la cort, curaţi şi fercheşi, parcă atunci coborîsem din limuzină. Am tras un somn de cred că am speriat toţi urşii din ZONĂ. Eu în cort, Vulpu afară, dar cu coada înlăuntru, să nu răcească.
Am jurat să nu spun la nimeni cât de curajos am fost şi nici ce am văzut sau cred că am văzut. Dar mă mai întorc eu …
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
56. Micul Rex rătăcit la Cosoneşti.
Cei doi puişori ai Clocăi, găina moţată şi cu gâtul gol a lui Alu Zgârcea Cosonarul au lipsit toată noaptea de acasă. Asta n-ar fi cine ştie ce catastrofă, acum sunt destul de mari, pot să-şi poarte şi singuri de grijă, să se îndestuleze nu numai cu iarbă proaspătă ci şi cu viermişori albi şi dulci de care sunt pline baligile drumului către Cetate. Problema este însă că de câteva nopţi cosonarii sunt treziţi noaptea de nişte răgete înfiorătoare şi de zdruncinături ale dealului Cetăţii. Vasilca îşi tot făcea cruci peste cruci de era să se înnece cu ele. Amică şi Amare, cele două ale lui Alu Zgâncă se tot băgau în el, de frică, de bunăseamă, de abia mai răsufla şi el bietul băiat. Era obosit de la bătutul cosonilor, tocmai venise o comandă mai serioasă de la Muzeul de Istorie din München. Cloca barem îl ciupea pe Clocu, zmulgându-i penele de pe cap şi spunându-i
- Fii cocoş, bărbate, ce dracu. Ne-au dispărut copilaşii şi tu nimic.
Clocu scotea şi el săracul ciocul din coteţ, îşi apleca un pic capul spre stânga, apoi spre dreapta, doar, doar i s-or fi ascuţind simţurile şi i s-o mai mări un pic HDD-ul, să poată judeca ce se întâmplă pe afară. Şi Cloca plângea şi Clocu mai dădea un pic din aripi a neputinţă, nici să strige nu mai putea.
Vulpi5 trăgea de sacul meu de dormit, doar m-oi trezi să fac ordine în Univers. Dar nimic. Ca tuturor entităţilor atotputernice, nici mie nu îmi păsa nici cât negru sub unghie, cum se spune pe aici prin Zonă, de scheunăturicile celor din jur. Aveam treburi mult mai importante. Visam. Visam că tocmai fusese ales primar la Orăştie un ginecolog de meserie şi căruia toată populaţia îi dăduse votul pentrucă susţinea realizarea unei autostrăzi suspendate, pe dedesubtul munţilor, de la Orăştie până la Sarmigetuza, acolo lângă Baia romană. Ce proiect fantastic! Cu cât s-ar reduce timpul de acces! Ce trafic ar mai fi ! Ce autobuze luate din faţa pieţei de ardei din Orăştie. Adio ocazii cu tractorul, cu căruţa sau cu camionul plin cu lemne … Dar oare nu s-ar putea face chiar nişte vagoane pneumatice ce să meargă aşa ca un glonţ printr-o ţeavă, cum voia marele Coandă să facă pe la Mâneciu-Ungureni ? Dar parcă s-a şi realizat proiectul, văzusem ţevile întinse pe valea Teleajenului. Problema a fost că nimeni nu ştia unde duceau şi ce transportau. Au dispărut peste noapte, cred că după revoluţie, când nişte întreprinzători le-or fi venit de hac.
Aşa că V5 putea să tragă cât voia de sacul meu. A tras cât a tras, dar pe urmă a renunţat şi s-a dus la Dom Camion. A avut noroc. Acesta era sculat, aproape îmbrăcat şi cu puşca în mâini. Vasilca trăgea de el înapoi în casă, bocind cât putea de tare
- Cui mă laşi Dom Camion? Cine mă mai ia acum, când am şi un Camionaş după fusta mea?
- Lasă dragă, când mă întorc, te mai iau eu odată şi-ţi dau şi pielea Dragonului cadou.
- Nu-mi trebuie nici o piele de dragon, mie mi-ajunge pielea ta.
- Cum, nu vrei o piele de dragon pătat, aşa cu verde şi portocaliu, să-ţi faci paporniţă din ea, să te invidieze toate fufele din Bucureşti. Ba cred că îţi rămâne şi de nişte glodari, să te dai cu ei de la Cetate până aici. Iar coarnele dragonului să ţi le pui pă cap, să rămâie căscate tăti prinţăsili Ripublicii.
- De, io ştiu, poati n-ar strica acilea, aş avea şi eu succesuri mai multi când aş duce laptili la Case. Ia dute şi vezi ce e hărmălaia aia.
- Păi mă duc, io ce-ţi spui, uite mă duc şi cu V5, telectualul nost.
- Ei, dă ce nu spui aşa? Cu el eşti în siguranţă.
- Hai V5, să vedem ce e pe deal.
- Păi Nene Camion, puişorii Clocii au plecat pe acolo aseară şi nu s-au întors încă. Dacă ai vedea-o pe Cloca … Dar şi Clocu, parcă l-a bătut cineva peste creastă.
- Aşa e el. Nu ştie decât să cânte dimineaţa de îi trezeşte pe toţi.
- Dar mai ştie ceva, Nene. Ai văzut ce puişori drăguţi are?
- Şi ce, crezi că el a făcut ouălele ? Nici de asta nu e bun. Tot Cloca face şi ouălele.
- Grea e viaţa. Dar eu ştiu unde sunt puişorii cei drăguţi. Ştiu şi ce e cu zgomotele alea teribile.
- Ei nu mai spune. Chiar aşa? Unde sunt?
- Mata ştii că Tati, Dom Engineriu vreau să spun, doarme tun acum, nu am reuşit să-l trezesc cu nici un chip.
- Păi lasă-l să doarmă, că o fi obosit. Ce legătură are Domnia Sa cu puişorii şi cu răgetele astea?
- Are, Dom Camion. De câte ori doarme aşa şi visează se întâmplă câte una boacănă tare. Acum, ştiu că visează că primarul din Oraş a promis că face o autostradă suspendată pe sub munte. Iar staţia de la Cosoneşti este chiar aici după colţ unde drumul spre Cetate o ia la stânga iar Drumul Putineilor, merge tot în jos pe malul ăsta stâng.
- Şi de unde ştii tu ce visează Dom Engineriu? Şi dacă ai ştii, ce-ţi pasă ţie, pui de vulpe? Şi ce legătură are asta cu puişorii Clocii?
- Păi, între mine şi Dom Engineriu, Tati vreau să spun, este o legătură mai specială. Eu ştiu tot ce visează Tati.
- Măi V5, ce-i cu tine? A început să mă doară capul. Hai mai bine să căutăm puişorii şi să omorîm Fiara. I-am promis Vasilcăi să-i aduc o piele de drac.
- Nu e nici un drac Nea Camioane. Este doar un alt puişor, pe care drumul ăsta nou făcut de primarul din Oraş l-a făcut să se rătăcească. Ştiu sigur că e aşa. Ţipă după părinţii lui. Haide să-l ajutăm şi pe el.
- Astea sunt numai prostii. Dacă spui însă că ştii unde sunt puişorii, hai repede.
Dădură colţul şi o poartă mare de fier forjat, parcă făcută de Ăl Bătrân sus la Coliba Ţiganilor, stil 1900, pe care scria cu litere ronde “METRORAŞ”şi “COSONEŞTI”, ducea în jos pe nişte scări largi. Hmmm … Metroul Orăştie care vasăzică. Nu e rău deloc. Primarul ginecolog nu avea totuşi idei proaste.
Dom Camion cu puşca ridicată şi Vulpi5 cu coada tot ridicată, să n-o murdărească, coborâră cu atenţie. Peronul mare, cât pentru câteva sute de turişti curioşi, era ocupat în exclusivitate de cei doi puişori, ce căutau să convingă o găină mare şi ciufulită să meargă după ei. Găina asta era cât o vacă însă şi avea nişte dinţi multilateral dezvoltaţi în tot ciocul. Şi făcea o gălăgie de speriase probabil toate trenurile supra-sub-terane care ar fi încercat să treacă pe acolo.
Văzându-l pe V5 îi alergară în întâmpinare.
- Vai, V5, ajută-ne să aducem puişorul ăsta mare acasă. Să vezi ce o să se bucure şi Clocu şi Cloca.
- Măi copii, ăsta e pui, dar nu e de găină, este un pui de dinozaur. Şi îl cheamă Rex, dacă asta vă spune ceva. A intrat în tunelul ăsta, a venit din lumea lui şi nu ştie cum să ajungă înapoi.
- Dar tu nu vezi că seamănă cu noi?
- Of, ce mă fac cu voi? O să vă duc la şcoală la Orăştioara de Sus, să învăţaţi şi voi câteceva. Dar cred că în curând o să trebuiască să facem aici în Cosoneşti o şcoală, măcar nişte clase zero.
- Păi dacă sunt zero, dece să le mai facem ?
- Pentrucă aşa e ordinul. Iar Ordinul nu se discută, se execută.
- Dece, V5, cum să nu putem discuta orice? La noi în curte …
- Oh, ce mă fac eu cu voi? Dom Camion, te rog dute mata şi trezeşte-l pe Tati şi roagă-l să vină aici. Între timp, noi o să urcăm scările astea. Haideţi puişori, urcaţi-vă pe coada mea.
- Bine, am plecat, dar să nu aduceţi şi orătania asta cu voi.
- Nuuu, Dom Camion, cum o să facem aşa ceva?
Şi veni Dom Camion la mine şi nu se lăsă până nu mă trezi din somnul cel plin de întâmplări. Mă luă cu el, să mergem în staţie, spunea. Care staţie, nu ştiu. Am ajuns la cotul drumului. V5 cu cei doi puişori ne aşteptau.
- Mulţumim, Dom Engineriu, bine că am ajuns acasă. Şi credem că şi Rex cel mic şi-a găsit părinţii.
- Care Rex, ce spuneţi voi?
- V5 îmi arătă în spate cu lăbuţa.
- Uite, este acolo în staţie.
Mă uitai. O grămadă de fiare vechi stătea pe o movilă de pietriş. Erau fiare aduse pentru Alu Zgârcea, fiul lui Alu Zgârcea, cel ce pe ce punea barosul, în aur transforma. Pe una din fierotenii se vedea scris “METRORAŞ”şi “COSONEŞTI”. Oricum mâine din ele vor ieşi nişte cosoni frumoşi, a căror fală se va duce în toată lumea.
Iar Cloca şi cu Clocu se vor împăca şi se vor săruta în cioc întru fericirea întregii comunităţi cosoneştiene.
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
55. Orăştie – Mocăniţa
Mă plimbam cu V5, vulpişorul al cincilea al lui Vulpi şi al Vulpăi, pe drumul ce mergea de la Cosoneşti în sus, spre Valea Rea. Eu făceam un pas, V5 făcea cinci. Lipăia pe lângă mine şi strănuta, nu că ar fi avut guturai, ci doar ca să-mi atragă atenţia că există. De când mă-sa şi ta-su l-au dat afară din vizuină, voiau şi ei puţină intimitate, ce vreţi, V5 s-a mutat cu mine. Mergea la şcoala din Orăştioara de Sus, avea note bune, îi luasem şi un i-pad, era călare pe internet toată ziua, în fine, pot să spun că era un copil normal. Dar pisălog. Acum se uita ba spre apă, ba spre susul drumului, ba se apropia de panoul acela stupid care nu folosea nimănui cu o schemă ce s-ar fi dorit să fie a Parcului Grădiştea Muncelului – Cicoclovina, ridica un picior din spate spre ea, dar nu arăta nimic ci pur şi simplu făcea şi el ce fac toţi oamenii, câinii şi vulpoii când văd un stâlp. Trebuia totuşi să-i spun ceva.
- Şi acum stai cuminte V5, nu mă întrerupe, că mă doare capul de la schelălăielile tale. Îmi spui de câteva săptămâni să-ţi explic ce era cu calea asta ferată forestieră din care se mai văd doar urme pe ici şi pe colo. O să-ţi spun şi eu ce îmi mai aduc aminte de la cele două drumuri făcute cu trenuleţul acela care fluiera tot timpul, să alunge urşii şi vulpiţele neascultătoare ce mergeau pe traversele de stejar date cu catran ce sprijineau şinele. Îmi puneam degeaba vată în urechi, timpanul îmi intra pur şi simplu în rezonanţă.
Era mereu înghesuială pe trenuleţ, mergeau zeci de ţigani în sus, la cules zmeură, mure şi afine, pe care le vindeau pe loc la centrele de colectare de la Valea Rea şi Anineş. Nu plăteau nimic, după cum nici noi nu plăteam. Nu existau bilete, dar nici vagoane de călători. Doar nişte platforme cu nişte pari pe margine, să nu cadă buştenii la coborâre. În staţiile mai mari ţiganii coborau şi ajutau la încărcarea tenderului, de fapt o ladă de tablă, cu cărbuni. Iar dacă se terminau cărbunii, se oprea trenul prin pădure şi ţiganii luau doi, trei steri de lemne să-i bage mecanicul în soba locomotivei. Mergeau parcă mai bine decât cărbunii. Iar cîteodată oamenii mai erau puşi pe fugă, de nu mai ştiai ce să crezi. Nu, nu era pădurarul, acesta îşi mânca pita şi slana liniştit pe un vagon. Era un urs mare şi supărat, care avea obiceiul să-i alerge mergând pe două labe, pe cele din spate voi să spui, aruncând cu cioate sau pietre. Tare se distra ursul, dar ţiganii deloc, tot drumul apoi numai despre urs vorbind. Şi pe măsură ce trenul urca, ursul din poveste se făcea mai mare, mai sprinten şi mai isteţ. Iar copiii, băieţi şi fete, ţipau şi dârdâiau.
Noi stăteam călare pe rucsaci, ţinându-ne de parii verticali de pe margine şi ferindu-ne cu mâinile de ramurile aninilor de pe margini.
Nu se cunoaşte exact data construirii liniei ferate înguste. Se pare că a început să funcţioneze în 1949 şi a folosit la transportul buştenilor tăiaţi de pe dealurile şi munţii ce înconjoară Valea Grădiştei. Iniţial calea ferată funcţiona de la Orăştie la Grădiştea Muncelului, de fapt ceva mai departe, până la staţia Cetate. Ulterior s-au mai făcut derivaţii pe Valea Rea, pe Valea Anineşului şi pe Valea Albă, derivaţii ce nu au funcţionat prea mult timp, datorită epuizării fondului forestier. Întreaga linie avea o lungime de 62 de kilometri. Staţiile aveau platforme pentru încărcarea buştenilor, depozite acoperite de cărbune şi amenajări pentru apa necesară locomotivei. Se pare că erau două locomotive ce asigurau o muncă continuă în caz de avarie a vreuneia. Problema era cu viiturile de pe Apa Grădiştei, ce luau bucăţi din terasament, cu toată întreţinerea permanentă a acestuia. De fapt asta se întâmplă şi acum, decând, de la sfârşitul anilor 1970, linia ferată dintre Costeşti şi Cetatea fost abandonată, dispărând apoi bucăţică cu bucăţică, fiind înlocuită cu un drum forestier pe care circulă camioane cu sau fără remorcă. Între Orăştie şi Costeşti încă mai exista linia, inclusiv nişte vagoane abandonate, până parcă prin 1988. Când se preconiza nebunia cu vizita lui Ceauşescu la Sarmisegetuza, era cât pe aici să fie refăcută şi calea ferată îngustă. S-au mulţumit cu plantarea cifrelor 2050 din brazi, pe dealul Cetăţii Costeşti, cu betoanele ce au înlocuit discurile originale de calcar de la Sarmisegetuza, betoane ce au stat acolo până anul trecut şi cu îngroparea pe vecie a sanctuarului mare de calcar, cu tot cu scara antică, cu zidul de sprijin demontat şi el şi înlocuit cu panouri de beton armat, ca la un gard de CAP.
Se zvoneşte că s-ar face planuri ca acestă cale ferată îngustă să fie refăcută pentru uzul turiştilor. Terasamentul există aproape integral, chiar şi pilonii podeţelor. Mai trebuie însă multe altele, necesită bani şi mai ales cadrul legal. Întreprinzători s-ar găsi, dovadă satul turistic Cosoneşti.
Pe multe hărţi, chiar şi pe Google, mai puteţi admira parte din traseu, acum după mai bine de patruzeci de ani de la desfiinţare!
Staţiile erau parcă la Căstău, la Beriu, la Orăştioara de Jos unde se făcea şi alimentarea cu apă, la Costeşti km. 22, unde exista platformă de încărcare a lemnelor aduse pe Valea Făeragului. Aici era şi un punct de descărcare a cenuşii, unde este acum Islazul, adică la Cosoneşti Arena, peste drum de cetatea de BCA. La intersecţia cu Valea Chişătoarei calea ferată trecea chiar peste un turn dacic, demolat cu această ocazie. Nu este singurul. La km. 26 era intersecţia cu Valea Rea. Canton, fostă ramificaţie, rampă pentru buşteni. Pe aici, la cam doi km în sus pe Valea cea Rea, de fapt o vale excepţional de frumoasă, un alt canton, erau dormitoare, magazin alimentar pentru forestieri, dar nu numai. Nu erai refuzat niciodată, la nici un magazin forestier din munţi, chiar dacă nu aveau voie să vândă la turişti. Nu aveau voie să vândă turiştilor deoarece preţurile nu cuprindeau şi cheltuielile de transport şi magazinele erau de fapt ale IFET-urilor. Pe aici am mers la Peştera Bodii, zisă şi Peştera din Vale Rea, dar asta la aproape 4 km mai sus, probabil unde s-a făcut acum un schit.
Trenuleţul mai făcea o oprire facultativă la Lunca Mare – Tihu, km. 28,5, apoi staţie mare la Anineş, km. 30, unde era un canton şi un magazin CFF, foarte bine aprovizionat şi o brutărie, unde trenul aştepta până era scoasă pâinea din cuptor. Puţin mai jos era intersecţia cu Valea Anineşului, pe care mai sus puţin venea drumul de la Sub Cununi, apoi cantonul Valea Mică, cu punct de colectare a fructelor de pădure, dormitoare insectivore pentru forestieri şi culegători, un tobogan cu carton asfaltat pentru curăţarea afinelor de frunze, apoi capătul drumului lateral, unde un fel de bloc cu un etaj servea de dormitor muncitorilor forestieri şi câtorva familii de ale lor. De aici există un drumeag de tractor, pe partea stângă cum urci, mai curând un făgaş, ce te scoate aproape de vârful piramidal al aşa zisei cetăţi Vârful lui Hulpe. Şi mai sus, un drum bun, până pe culme, lasă tot pe stânga marea aşezare a Cetei, poate cea mai mare aşezare dacică din ţară, cunoscută doar de căutătorii de comori, arheologii făcând abstracţie de existenţa ei.
De la Anineş mai era o staţie la Valea Albă, unde se sfârşea drumul de camioane, tractoare şi căruţe, mai sus pe Valea Godeanului mergând pe atunci doar trenuleţul, până la staţia Cetate, un pic mai sus de poteca ce urcă până la terasa sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia.
- Ai reţinut, V5? Să nu mă întrebi iar.
- Am şi pus toată povestioara ta pe tabletă, mâine o să fie pe blogul nostru.
- Al nostru, blogul nostru zici, ai?
- Păi nu e aşa? Uită-te şi mata pe blog şi te lămureşti imediat. Cu un singur lucru nu m-am lămurit eu. Ce caută oamenii aici pe Valea noastră?
- Asta e cu totul altă povestioară, V5. O lăsăm pe altădată.
- Bine, Tati! Hai să ne urcăm, că a venit trenuţul!
- Ce spui?
Comentarii oprite
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
54. Visând treaz
Unde mai e Anul Nou de altădată? Unde mai sunt iernile de altădată cu viscole ruseşti, cu femei care de frig se băgau una în alta ca matrioşcile, cu tramvaie ce mergeau pe sănii, când se juca Ursul cu un urs adevărat, când vrăjitoarele îţi luau mătura din bătătură şi fugeau cu ea printre hornurile fumegânde, că de, erau totuşi mijloace de producţie şi măturile şi târnurile cele lungi. Dracii ce jucau şi ei de ajunul Anului Nou, era bine să nu-i tragi de coadă, că era chiar coada coadă şi odată te trezeai cu o copită peste dinţi sau cu nişte coarne între picioare. Nu era de joacă să cânţi Steaua sus răsare, te trezeai cu o stea fierbinte în cap, venită din Efemeride, din Perseide sau poate chiar de prin Draconide. Pluguşorul era tras de zimbri adevăraţi, nu de paparudoi, nu de boi şi nici măcar de bouri, cum era cel cam pleşuv de pe timbrele de acum câteva sute de ani, de prin 1858 era noastră.
Vulpi5 cu ai lui fraţi veneau să-ţi cânte
ron, ron să-nălţăm
toţi cosonii să îi luăm
şi la anul când venim
tot aşa să îi cosim
şi urcau până la Cetate
băteau cu cozile în porţi
să se lase podul
să intre norodul
de vulpi şi vulpişoare
ce nici că se ştergeau pe picioare
picioare cu gheruţe
mici dar ascuţituţe.
Şi pe Burebista-l întrebau de unde vine un an nou, unde se duce cel vechi, dacă este chiar atât de vechi, încât să fie aruncat de pe metereze, odată cu tronurile vechi şi cu şchiopii şi cu boşorogii ce nu mai folosesc nimănui. Burebista, om cult, mers şi pe la Olbia, de unde adusese nişte pui de delfini şi la Messembria, de unde venise cu o liotă de greci ce să-i construiască cetăţile din piatră, frumoase, să se sperie duşmanii numai când se uită cu coada ochiului, nu prea ştia totuşi ce să le răspundă vulpişorilor. Nu-l întrebase nimeni până acum despre mersul timpului şi pe ce căi o ia. Aşa că le dădu, ca să scape de ei, o pungă de piele cu cosoni, alta cu tetradrahme de Thassos şi alta cu alune turceşti. Bineînţeles că vulpişorii se bătură pe alune, iar monedele le luă doar V5, să i le dea lui Alu Zgâncă, fiul lui Alu Zgâncă, să vadă de nu i-or folosi drept model.
Şi iar pe Burebista îl întrebau cum pietroaiele cărau. Iară Burebista sta şi se codea că să spună nu voia. Că socoteala nu ieşea şi cosonii lipsea. Dară cum el se codea, alt dac semn le făcea cu degetu doi, care se cheamă moroi. Şi vulpişorilor le arăta sus în turnul regelui, pitită într-un colţ o nuia de se-odihnea. Nuiaua cum îi vedea de bucurie ţopăia. Iară dacul cel cu ştirea pune mâna pe nuia şi aşa le spunea. Copii, copilaşi, cu urechioaie şi gheruţe, nuiaua de o frec, ea se-ncarcă cu electroni şi un drum lin face, de la Măgura încoace. Pietroaiele lunecă în jos dar şi în sus iar planul de e bine pus, zidul se ridică doar de la nuiaua cea frecată. V5 mult se lumina, mai că se mira, nuiaua lua şi o freca. Pietrele veniră şi se ridicară şi zid nou făcură. Burebista cum văzu pe dac îl alungă şi peste zid îl aruncă. Iară vulpişorii, iară vulpiţele, pe scări fugiră de nu se mai opriră.
Dară dacul liniştit le spuse să tacă chitic şi cu el să meargă.
Îi duse pe copilaşi să le cânte şi scribilor bătrâni, ce sălăşuiau în turnul cel separat de Cetate, ceva mai jos şi care aveau fiecare câte un ecritoir şi poansonau şi zgâriau cu un stilus de fildeş pe plăcile de aur întâmplările petrecute sau chiar nepetrecute încă ale neamului dacilor. Puteai vedea acolo, dacă ştiai să le citeşti, liste cu regii dacilor din ultimele cinci sute de ani şi de încă peste cinci sute. Scribii erau de la cele trei triburi mari şi cum plăcile erau puţine, treceau de la unul la altul, fiecare scria cum ştia, de nici V5 nu se mai descurca. Cu litere mai greceşti, mai etrusce sau mai de ale parţilor, ei şi le înţelegeau, Burebista şi ai lui le înţelegeau, cine să se gândească la pierderea conştiinţei neamului dac, că nimeni nimic nu va mai pricepe şi se va spune că … nu există aşa ceva.
Baza acum este la V5, ce şi-o aminti şi el că i-au explicat dacii aceia bătrâni, căci în privinţa istoricilor, arheologilor şi din păcate chiar şi a filologilor, nu mai este nici o speranţă. Poate doar V5 şi cu ai lui, să caute şi restul plăcuţelor astea, pe unde or fi ele, prin fundurile muzeelor şi ale marilor institute, prin piaţa neagră sau gri din ţară sau mai probabil din străinătate.
Uf, măcar să fi făcut nişte poze şi V5 ăsta micu!
Comentarii oprite
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
53. ronu şi cosonu
La început eram surescitat când găseam câte un coson. Pe urmă totul s-a banalizat. Vasilca cred că e de vină. Ea mi-a spus pe unde cresc mai bine, ce plante sunt pe lângă ei, cum sunt pietricelele din apa izvoarelor pe acolo pe unde s-au spălat cosonii şi toate cele necesare unui căutător adevărat de cosoni. Am învăţat că cel mai bine este să-i laşi în pace pe cei ce se ocupă cu cositul cosonilor. Să-i laşi să muncească, doar să-i ţii minte, aşa cum fac de ani de zile, să le faci poze, alb-negru sau color, în nici un caz 3D, că tot degeaba le faci. Ce o să facă ei cu bieţii cosoni? Nici nu ştiu ce să le dea de mâncare, de băut, cum să-i frece, cum să-i bată pe muche, în ce fel de albume le place să se culce şi lângă cine. Aşa că, mai devreme sau mai târziu îşi vor da seama că nu la ei trebuie să stea cosonaşii. Îi vor lua în mânuţă şi ţuşti cu ei la vreo casă de licitaţie. Dar nu pe aici ci cu cât mai departe cu atât mai bine. În Uniunea Statelor Americane este foarte bine. Dar şi mai bine în Noua Olandă sau la licitaţiile ce se ţin la Ushuaia. Acolo nu te întreabă nimeni de unde i-ai cules, doar ţi-i cântăresc, dau din cap nemulţumiţi totdeauna, că nu le-ai dat de mâncare şi nu i-ai alergat prin pădure destul, să prindă carne pe ei. Dar de obicei deschid casa pe loc şi din sertarul cam ruginit îţi dau cantitatea de roni corespunzătoare afişului de deasupra, scris cu nişte caractere runice doar de ei pricepute. Orice întrebi, zâmbesc curtenitor şi arată cu veneraţie către înscrisul de deasupra. Da, da, spuneai cu jena cuvenită şi luai ronii cei de plastic tipăriţi în relief. Ca măsură de precauţie erau atât de bine făcuţi că nu puteai simţi nici un relief oricât de mult i-ai pipăi. Cât despre culoare, ea se modifica nu numai cu trecerea timpului dar şi cu presiunea atmosferică, cu umiditatea, cu latitudinea, longitudinea şi altitudinea. De aceea erau foarte căutaţi de către navigatorii mărilor şi astrelor şi evident de către cosonari, căutătorii de cosoni, care găsiseră cu ajutorul lor nenumărate modalităţi de urmărire a drumului urmat de cosoni. Statul emitent de roni, un stătuleţ de la marginea islazului Marii Europe, acea Europă sedusă după îndelungi târguieli de către Zeus, mascat într-un taur – de unde deducem că Europa era probabil o vacă – se umpluse de cosoni de pe urma acestor felurite tranzacţiuni. Drept este că nu numai transmutaţia plasticului în aur îi adusese faima, dar şi judecătorii ei inconruptibili, model pentru întreaga lume cunoscută. Avocaţi, procurori, judecători, aprozi, portari, toţi stăteau la nenumărate şedinţe de negociere a dreptăţii pe treptele Marelui Tribunal al Poporului, cea mai mare clădire de pe continent. Zeci de slujbaşi treceau printre ei, ţanţoşi şi cu o valiză în formă de şapcă, şoptind la urechea fiecăruia « pentru guvern, vă rugăm ». Toţi îşi ridicau pălăriile cele cu cozoroc tare şi depuneau, după cum era natura cauzei, bilete de plastic de diferite culori. Primeau pe loc alte bilete, de aceeaşi culoare, pe care era imprimat « Are dreptate ». Toată lumea era mulţumită. Spre amurg intrau toţi încolonaţi şi liniştiţi în clădire şi în hol, la zecile de ghişee se depuneau biletele împreună cu numărul cauzei judecate. Sentinţele erau afişate pe loc pe alte zeci de ecrane ce umpleau pereţii. Toate erau definitive. Un model de operativitate, admirat în toată Europa şi în special în ţările nordice.
Ronul şi Cosonul au schimbat lumea.
Portretele lui Dom Camion, Ale Vasilcăi şi ale Mele, bineînţeles, erau pe toţi pereţii.
Comentarii oprite
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
52. Vulpi5 vrea „la ţară”
Da, da, chiar aşa. Toată seara V5 mi-a scheunat că vrea şi el să avem o casă la ţară. Degeaba am căutat să-l conving că aici la Cosoneşti este casa noastră de la ţară iar cea de la Bucureşti, de la etajul 66 este casa de la oraş. Nu, nu este aşa, m-a contrazis. Aceea de la etajul 66 nu este locuinţă. Dar ce este? Este ceva ce mai bine n-ar mai fi. Unde sunt pomii, unde este pământul, unde sunt prietenii lui câini, cocoşi, cotoi, porumbei? Dar unde sunt urşii, mistreţii, zimbrii şi bărzoiul mare şi alb care spune doar obrăznicii? Şi dece să cobori cu un lift în care-ţi vine să verşi? Şi nu numai. Aici, la Cosoneşti este casa de oraş, cu loc sub casă, cu privată cu apă, dar în curte, că doar n-o s-o pună în casă, cu internet şi cu o villă-coteţ în livingă. Dar terasa în care mai stă lumea la o vorbă, adică Vulpi, Dom Camion şi cu mine, toţi cu labele pe masă şi la picior cu sticla de bere abia scoasă din apa Grădiştei. Doar aici se mai aude zgomotul ce-l face Alu la Coliba Ţiganilor, dând cu barosul în fierotenii şi scoţând cosoni după cosoni, din aceia care strălucesc şi noaptea. Amică a luat cosoni din aceştia şi i-a presărat pe marginea potecilor, de poate acum şi noaptea să meargă să-l caute pe Alu când i se năzare că cine ştie ce căpcăun trece prin apropiere.
Aici este casa, casa pe care o înţelege V5. El aici s-a născut şi aici vrea să trăiască. El ar vrea doar o casă cu o curte mai mare, în care să crească mulţi copaci, să poată să semene iaurt şi cornuri, să le aibă mereu proaspete, să nu-şi strice stomăcelul cu ce se aduce la şcoală pe contractul semnat de Direcţia Şcoalelor, ce acum ţine de Primăria din Cetatea Devei. Care are contract să aducă iaurt tocmai din Petrila, din Valea Jiului, unde se aduce de la o stână cu o telegondolă construită special pentru asta cu bani europeni. Ei, dar şeful de stână, adică baciul, cu cine votează? Dar ce ne pasă nouă? I-am spus să-şi ia o jumătate de coson cu el şi să cumpere de la molul din sat, de la Ioniţă adică.
Şi ar vrea V5 o casă fără etaj, doar cu o singură cameră. Şi dacă trebuie mai multe camere, să fac eu mai multe căşi. Cam aşa cum este palatul sultanilor din Constantinopole, Palatul Topkapi, palatul Porţii cu Tunuri, poarta aceea dinspre port, de unde şi numele de Înalta Poartă.
Aici i-ar place şi Pişonicii, când vine şi ea în concediu, să alerge, să se miroasă cu V5, să prindă muşte şi coropişniţe. Că şi de asta cred că vrea V5 casă la ţară. De, aşa e cu tineretul din ziua de azi. Unde mai este celebrul parc Pipăilă, cel de vis-a-vis de Muzeul Ţăranului, fost Muzeul Marx-Engels-Lenin-Stalin, fost Muzeul de Etnografie al lui Tzigara-Samurcaş, presupus fiu al lui Carol I, unde ne duceam şi noi cuminţi … Mă rog, aproape cuminţi, cât să nu stricăm renumele parcului.
Eu mă gândeam mai curând la o „The Izba spa”, o baie tradiţională rusească, din aceea cu pietre înroşite la foc peste care se aruncă nişte căldări de apă rece, combinată cu ceva masaje terapeutice şi terapii holistice, să mai iasă reumatismele din noi, n-o să zic că din mine. Dar prevedeam că n-o să am nici un succes cu proiectul „Изба De Luxe”. Şi aşa a fost. V5, ajutat de Vulpi cel Mare şi cu tot neamul lor cel vulpesc, s-au dus tocmai la Cetate la Blidaru, Sulidava cum îi ziceau dacii. Acolo au făcut ceva săpături cam neautorizate prin aşa numitele cazemate, unde în una din ele, neatinsă de arhei, au găsit câteva putini de pământ ars, doliumuri cum le spuneau romanii sau chiupuri cum le spun românii, asta mai nou. Aveau cam un metru şi jumătate înălţime, vreo un metru şi patruzeci în diametru, o întăritură circulară jos, ca un inel şi o buză răsfrântă sus. Majoritatea erau făcute din mai multe bucăţi, care se lipeau înainte de ardere. Se ţineau îngropate în pământ, de rămâneau doar vreo 50 de centimetri afară, aveau capace, să nu intre niscai vietăţi umblătoare sau târâtoare. Dacii îşi ţineau acolo varza murată, pepenii verzi, morcovii, merele şi ce mai găseau şi ei. Le puneau de cu toamna cu saramură şi fiind rece, le ţineau până în vara următoare. V5 şi-a ales o putină mai mare, mai necrăpată şi-şi făcu acolo o locuinţă de mai mare dragul. Cu crengi de alun, cu izmă din aceea mirositoare, cu fân luat din Grădina Făeragului, de la Moşu acela antipatic şi certăreţ. Avea loc şi de I-pad, doar că trebuia să vină la prânz să-l reîncarce. Dar oricum venea, pentrucă recolta de iaurt lăsa de dorit deocamdată, şi tot de la Vasilca, de la Dom Camion şi de la mine îşi astâmpăra foamea, fără nici o jenă, trebuie să recunosc. Pentru el asta era villa de la ţară. Dar nu şi pentru mine!
Pe înserate s-a dus mândru la Cetatea lui. I-am cam simţit lipsa, nu puteam să dorm deloc. Pe la două am adormit. Dar nu pentru mult timp. M-au trezit nişte râcâituri grăbite în uşă şi nişte gemete ca de pisică. M-am cam speriat. Cine să râcâie la uşa mea la ora asta? Mi-am luat AK-47-le şi am întredeschis-o. Era să fiu dat jos de V5 care împingea de zor.
- Ce e dragă, ce s-a întâmplat?
- Meee, meee, m-a dat afară.
- Cine?
- Păi V6, sora mea cu care mă aveam aşa de bine când eram mici. A venit peste mine şi mi-a spus să plec, că ea are nevoie de vizuina asta, trebuie să nască şi îi este tocmai bună. Eu ce era să fac? Puteam eu s-o las afară?
L-am pupat pe boticul cel lung, i-am şters ochii, cred că plânsese tot drumul.
- Lasă V5, bine ai făcut că i-ai cedat vizuina.
- Nu era vizuină, era casa mea de la ţară.
- Uf, nu mai citi atâta de pe internet. Nepoţii tăi, copiii lui V6 o să-ţi fie recunoscători.
- Crezi Tati? Eu nu prea cred. Să ştii că am încercat s-o muşc de coadă, dar mi-a arătat toţi dinţii ei. Ne-am despărţit prieteni totuşi.
- Să vă aveţi ca fraţii, asta este important. V-aţi şi mirosit la plecare?
- Sigur că da.
- Ptiu! Şi eu care te-am pupat pe bot!
- Lasă că aduc eu periuţele de dinţi. Dar nu mai vreau casă la ţară! Stăm aici împreună.
- Dacă aşa spui tu, aşa să fie … Suntem amândoi de acord. Ce minune! Ce poezie!
Comentarii oprite
Un frig de crapă pietrele din zidurile dacice. Fără fular cred că aş fi îngheţat ca … Dar tocmai când coboram de la Cetate, ce să vezi?
Cred că sunt prietenii lui V5!
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
51. Crăciun la Cosoneşti
În Deal la Cetate, la Cosoneşti, se fac pregătiri … Bradul cel Mare, adus cu atâtea sacrificii şi peripeţii, era înălţat în turnul de sus al Cetăţii. Era un Brad Alb, de fapt argintiu, tăiat în Ucraina, din Munţii Carpaţi ce cresc în Pocuţia. Pe acolo brazii ajung şi la 60 de metri înălţime, dar acesta nu avea decât 30, ca să poată fi transportat uşor cu trenul. Bradul Roşu, cum îi spune lumea la molidului, după culoarea scoarţei, creşte mai repede, costă deci şi mai puţin, dar odată tăiat nu rezistă prea mult şi acele, adică frunzuliţele lui, se scutură de nu mai poţi să faci curăţenie după el decât în primăvară. Coana Vasilca se ţinea după bărbat-su, după Dom Camion, nu cumva să strice şandramaua de schelă făcută de arheologi, ce ţine acoperişul acela şui, să nu plouă pe zidurile turnului. Dom Camion bodogănea de unul singur, că dece nu a mai aşteptat Iliescu să-l împuşte pe unul, Ceauşescu, că acum ar fi fost făcut un turn solid, de beton armat şi mai mare, să poată intra tot Cosoneştiul acolo. Aşa, un fel de Casa Poporului, bineînţeles după ce rădea tot vârful dealului. Ar fi avut şi el de ce să lege bradul ăsta.
- Nu vezi, Dom Camion, că pe Casa Poporului nu au reuşit să pună nici măcar un steag mai acătării, că mereu se rupe ba jordia aia de băţ, ba se flendureşte pânza.
- Păi să fure şi ei mai puţin şi să vezi ce drept o să stea steagul. Ca o codirişcă de bici.
- Acolo nu se fură, acolo se obţine.
- Da, da, dar ar putea să se mai abţină să mai obţină atâtea.
- No hai mai bine să împodobim Bradu. Că brad de Crăciun aşa mare n-am mai avut noi pe aice. Nici în Orăştie, dar nici în Deva. Că în Deva, la Cetatea de pe Deal, bine i-ar mai fi stat. Dar cei de acolo nu ştiu cum să mai scrie odată DEVA pe deal, să nu uite lumea în ce oraş stă. Că aşa sunt cei de pe acolo, stau cam prost cu memoria. Şi mai spun că nu le intră bradul în liftul cela ce merge pe şină. Dacă nu cunosc locurile, asta-i.
- Chiar că nu avem ce pune să-l umplem. De le punem pe cele din cel an, abia umplem o cracă. Dar ştiţi ce, Dom Engineriu, hai să le spunem la toţi să aducă ce au prin căşi, aşa o să fie toţi mulţumiţi.
Şi aşa făcurăm. Iar se duseră Vasilca şi cu Dom Camion până la Sarmisegetuza şi veniră în jos încărcaţi cu tot felul de podoabe. Cu nişte plinte de beton ce tocmai fuseseră date de-a dura de către arheii napoci, ruşinaţi şi ei de ce făcuseră, cu steaguri cu capete de lupi, date de către dacii de prin jur, ce-o luaseră la vale de pe drumul Meleii, proaspăt făcut ca să ajungă muşteriii la Cofetăria lui Sucă, mai luară şi un tort cu grâu dacic, făcut cadou chiar de către Sucă, nişte cutii de bere de Şurianu, pescuite din Apa Grădiştei, pesemne făcute la Stâna din Schiaua Mare, pierdute când veni viitura, coarne de cerb, dinţi de mistreţ şi de lup, un schelet de unicorn cu două coarne, pietricelele colorate din Valea Vinţii, ba chiar şi trei pui de trovanţi, ce-şi luară angajamentul, solemn, că o să ţină ei Bradul drept. Vulpile aduseră ce mai găsiseră şi ele prin vizuinile de anul acesta, aşa vreo douăzeci de brăţări de aur, din acelea de căte o oca fiecare, învârtite bine, să nu alunece de pe crengi, niscai şiraguri de mărgele de aur şi sticlă veche, care puse cap la cap, erau ghirlande ce nu găseai nici pe Lipscani. Alu Zgâncă, fiul lui Alu Zgâncă, cu ale lui două ţigăncuşe blonde, aduseră şi ei câteva sute de cosonici, să zornăie în bătaia vântului. Pe ramurile de jos, rămase cam goale, îi puse Dom Camion pe cei douăzeci de căluşari din Cosoneşti, să stea fiecare cum vrea.
- Nici n-o să-şi dea nimeni seama că nu sunt jucării. Totul este să nu dea prea mult din băţul cela şi să nu sară de acolo, că facem accident în legătură cu munca şi e păcat şi de turnurile astea, ce a mai rămas din ele.
- Dar ce punem în vârful Bradului, Dom Camion, că rămâne aşa, despuiat parcă.
- Chiar nu ştiu nici eu.
- Ştiu eu pe cine punem, sări Vulpi5. Vorbim cu Călin din Oraş. Îi dau eu un e-mail. Trebuie să ştie el ce să punem sus.
- Care Călin? Călin file de poveste?
- Nuuu. Călin pe care l-aţi declarat în Consiliul Comunal Cosoneşti fotograful ZONEI.
- Aaah, da îl cunoaştem toţi, a fost şi de curând pe aici. Ne-a făcut poze, ne-a arătat şi modele …
- Ce modele?
- Modele de văcuţe, de purcei, aşa cum se poartă acum pe la Oraş. Uitaţi, Dom Engineriu, eu mi-am făcut văcuţa, purceii şi elefănţeii exact aşa cum am văzut în pozele dumnealui.
- Da, cred că este o idee bună.
- Tati, i-am dat e-mail lui Călin şi mi-a şi răspuns, a spus că ne trimite ceva potrivit pentru vârful Bradului.
V5 era în culmea fericirii, îşi freca lăbuţele din faţă şi-şi ridicase până la ceruri urechiuşele de vulpiţă africană.
- Zvârrr, bârrr, mârrr, miaaau, schiaaau, #%/(¤!?????o*”##
- Ce a fost asta? A zburat ceva? A sărit ceva? A ţopăit ceva?
Ceva din toate. Din Faerag tocmai la Cetăţuia Înaltă, de acolo pe turnul de sus, pe turnul de jos, pe scări, înapoi pe turn şi de acolo direct în vârful Bradului. Ceva acolo, de fapt cineva, ne făcea cu tifla, cu căciuliţa dreaptă de parcă era atârnată de un nour. Nu avea astâmpăr. Iar Vulpi cu tot neamul lui vulpesc băteau toţi din lăbuţe, urşii mormăiau cu botul larg căscat, dacii dădeau cu cuşmele acelea frigiene de pământ.
- Asta ne lipsea acolo sus, asta ne mai lipsea! Andreea, Ţăndărica Zburătoare! Ea este. Călin a prins-o în poză chiar când ateriza.
- Şi n-ai putut să vii mai repede, nu ne canoneam atât pe vale.
- Am un contract cu Moş Crăciun, eu fiind mai sprintenă, să dau drumul la cadouri pe coş la toţi copiii de pe Vale. Nu e de joacă. O să stau aici sus puţin, dar mă duc la treabă, Crăciunul e aproape şi sunt încă destui copii pe aici. Doar sar la Beriu, pun darurile Moşului şi mă întorc atât de repede că nici nu o să observaţi că am lipsit. Apoi tot aşa la Grădiştea, la Castău, la Ludeşti, Orăştioarele de Jos şi de Sus. Iar pe seară dau o săritură şi pe la Romos şi Mărgineni, chiar dacă pe acolo nu mai este nici un copil. Dar sunt nişte vulpi simpatice, seamănă cu V5, şi se pare că au fost cuminţi.
- Da, da, te rog să le aduci Internet, ca să pot vorbi cu ele.
- Bine, V5, o să le trag şi un fir de Internet, aşa pentru tine.
- Zvârrr, bârrr, mârrr, miaaau, schiaaau, #%/(¤!?????o*”##
- Ce s-a întâmplat, unde e Andreea?
- Stai liniştit, V5, vine şi Andreea, vine şi Moş Crăciun şi o să poţi vorbi cu toţi colegii pe Internet.
- Am uitat s-o rog să pună un fir şi la Cetate la Sarmis, acolo la Cabana Arheilor, măcar, să punem o cameră, să vedem cine mai umblă după brăţări verzi şi după potcoavele lui Decebal.
- Să fim serioşi V5, cum să punem camere când nu avem acolo nici măcar WC.
- Grea e politica asta, Tati. Nici nu ştiu cum de am luat 10 pe linie la şcoală!
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
50. Poveste de Crăciun
ZONA fierbe. Terinte, bulibaşa din Orăştie i-a trimis veste lui Dom Camion, pe căi doar de ei ştiute, să nu taie brad pentru Crăciun în ăst an. Cică are el unul, pe care l-a câştigat de la alt bulibaşă, din Germisara, la un concurs de aruncat cu potcoave. Că aşa e pe aici prin ZONĂ, pe la Cetăţi. Când unul are ceva noroc, nu poate să-l soarbă singur. Şi cu cine ar împărţi mai cu spor dacă nu nu cu cele două fiice ale sale, Amare şi Amică, date amândouă dupe Alu Zgârcea, băiatul lui Alu Zgârcea, puştiul cu mâini de aur. Mâini de aur, căci pe ce fiare punea mâna şi barosul, cosoni ieşeau. Nimeni nu ştie cum făcea. Mintea lui cea isteaţă poate ştia cum, dar nu putea explica neam. Dar totuşi nimănui nu i se părea că ar face chiar ceva deosebit. Fiecare cu munca sa şi cu darul său. Au venit savanţi de prin Bucureşti şi de prin Pătârlagele, au mormăit ceva despre transmutaţia la rece, dar cum au venit aşa au plecat. Şi repede, repede, să nu-i ia vreun ziarist la întrebări. Amare şi Amică doar împreună aveau 18 ani, aşa că Alu Zgârcea, băiatul lui Alu Zgârcea, trebui să le ia pe amândouă, ca să nu se supere nimeni, nici primarii din Oraş, căci aşa-i zice lumea Orăştiei, din Orăştioara de Sus sau din Cosoneşti. Îl ajutau pe Alu, cum îl alintau ele, la frecat cosonii, să le dea lustru şi la pus în fişicuri de 20, căci doar aşa li se primeau la Bancă. Şura Ţiganilor, locul unde se petreceau minunile Cosoneştiului, mai aproape de Cetatea din Cosoneşti decât de sat, ajunsese loc de pelerinaj pentru toţi străinii ce vizitau Cetăţile dacice, în cadrul programului “Europeanul şi Cosonul”.
Acu, dacă tot făcură rost de brad, un’ să-l pună? Nu exista decât un singur loc potrivit, în Cetate, chiar în turnul de sus. Se dădu alarmă generală. Nu era uşor să cari un brad uriaş tocmai din gara Oraşului până hăt la Cetatea din Cosoneşti. Noroc că veniră şi cei din Parcul Arsenalului, unitatea aproape militară, căutată de către nostalgicii milităriei, cu două tancuri şi un transportor blindat. Muniţia o lăsară în Parc, doar nu se duceau la răzbel. Bradul avea 100 de coate, deci cam 30 de metri. Dom Camion, Vulpi şi ai lor merseră pe Valea Apei în sus şi îi chemară pe toţi să ajute la transport. Veniră, veniră toate animalele pădurii, lupi, mistreţi, oameni, cerbi, zimbri şi urşi. La urşi era baza, căci ne gândeam că or merge pe două picioare ca să ia sub braţe măreţul brad. Fără ei n-am fi putut să dăm jos din tren Bradul şi să-l punem pe tancuri şi pe transportor. Când ceasul din Gară, celebrul Paul Garnier rămas pe aste meleaguri printr-o minune ce doar pe aici se mai poate întâmpla, arăta orele 9 dimineaţa, caravana se porni ca un uriaş miriapod ce se târa pe drum. Dacii, căci nu puteau să lipsească tocmai ei, lărgiseră drumul pe ultima porţiune, acolo lângă Cetate, unde dărâmăturile zidurilor de piatră, îngropate de timp, romani, cosoneşteni şi arheologi, întrerupeau drumul. Ei, dacii ştiau mai bine decât toţi pe unde trecea Calea Cetăţii. Cu vulpile suflând în trompete ca să se facă loc pentru Măria Sa Bradul, cu urşii în faţă, ţinând vârful bradului sub braţe, cu cerbii ce purtau pe coarne lungile crengi, toată lumea făcea câte ceva. Dom Camion conducea transportorul iar cele două tancuri erau conduse de primarul din Oraş şi de mine. Aveam experienţă, doar am carnetul de şofer luat într-o zi de Crăciun, cu ghiaţă pe jos şi un miliţian supărăcios lângă mine, care fuma doar Dunhill. Un cartuş întreg şi ceva bani, daţi cu mare grijă de către instructor.
A trebuit să dărâmăm Poarta Dacilor, cea făcută din placaj şi ipsos, nu avea loc bradul. Nici o catastrofă, Dom Camion ne-a asigurat că a şi obţinut aprobare pentru una modernă, din polistiren şi cu termopane, pe banii Uniunii Europene. Sper să fie vopsită tot cu albastrul acela din piatra vânătă, ce dădea culoarea numită în toată Dacia “Mândra Marie”. Aşa da. Săracii daci, nici nu aveau termopane la căşi şi la cetăţi. Cred şi eu că i-au învins romanii.
- Vin romanii!
Era strigătul lui Vulpi, urcat pe Brad, să aibă o privire de ansamblu.
Un nor de praf venea întradevăr dinspre Oraş. Era o armată întreagă, cu camioane, buldozere, catapulte, baliste şi cu o turmă de berbeci în faţă. Ce să fie? Şi noi care lăsasem muniţia în Parcul din pădure!
Catapulta din faţă claxona de mama focului. Mă pusei în mijlocul drumului, proţăpit şi înfuriat.
- Ce s-a întâmplat, legionarilor?
Câţiva aveau întradevăr cămăşi verzi, erau şi ei, vezi bine, angajaţi de la Parcul Arsenalului. Să nu fi fost legionari? Dar cei pe care-i vedea mereu Iliescu de-a chemat minerii, ce erau?
Pretorianul din faţă, cel cu măturica de pe cap mai mare, veni la mine şi spuse bătând din pinteni
- Să trăiţi Dom Engineriu!
- Hai să trăieşti băiete şi tu. Ce este cu mişcarea asta de trupe?
- Păi Bradul, să trăiţi, am venit să luăm Bradul. Uitaţi, avem şi papirus.
- De ce să ne luaţi bradul? E Bradul nostru.
- Nu Dom Engineriu, e Bradu lui Bene.
- Care Bene?
- Păi Bene, Popa de la Roma. Bradu pe care îl dădură ucrainienii, că fu rândul lor anul ăsta. Că au şi ei uniţi pe acolo, cum avem şi noi pe aici.
- Ce vorbeşti? Ăsta e Bradu de-l trimise Bulibaşa Terinte din Oraş, de-l câştigă la potcoave de la bulibaşa din Germisara.
- În Germisara nu e nici un bulibaşă, Dom Engineriu. Doar Terinte ăsta a aranjat cu ai lui din colonia aia din Roma de luară noaptea Bradul din Piaţa Sfântului Petre, îl puseră pe tren şi ajunseră cu el în gară în Oraş. E trenul talienilor, ca şi Bradul.
- Aoleo, ce ne facem acum? Ăsta e scandal internaţional, interetnic şi interconfesional.
- Că bine ziceţi, nici eu n-aş fi citit mai bine. Poate doar Dom Ministru de la Bucureşti …
Daci, urşi, vulpi, lupi, mistreţi şi cerbi, toţi săriră în sus protestând paşnic către pretorian.
- Noi nu dăm Bradul. Este Bradul Poporului. Noi nu ne vindem Bradul. Bem, mâncăm şi Bradul apărăm. Noi de-aicea nu plecăm.
Vox populi, vox Dei.
- Alu Zgârcea, băiatul lui Alu Zgârcea, unde eşti?
- Aici, Dom Engineriu, am adus punga.
- Ah, ce pui de daci sunt pe aici ! Ia dă-mi-o un pic. Legionare, două sute de cosoni ajung pentru Popa Bene de la Roma, să-şi cumpere alt brad ?
- Cum să n-ajungă? Oricum ucrainienii au trimis doi brazi, că la ei sunt două ţări, una cu faţa către Răsărit şi una cu faţa mai către Răsărit. Aşa că ăşti cosoni o să-i ajungă cu vârf şi îndesat, mai ales pe criza asta. Şi lăsăm şi trenul aici, îi schimbăm seria la motor, îl vopsim în portocaliu şi o să-l punem între Oraş şi Cetatea cea mare de la Sarmisegetuza, că de şosea, după vizita Primului, cred că nu mai poate fi vorba.
- Şi să-i zicem IC. De la Intercastrum. Că sunt şi mulţi câini pe aici.
- Aşa să faceţi pui de daci ! Sărbători fericite, cosonarilor!
Bijuteriile e-editurii ROCADA continuă să apară. Ultimile apariţii mi-au cam tăiat avântul revoluţionar de a mai publica ceva chiar şi pe blogul meu, nu numai pe Rocada. Nu mă pot compara cu nume pe care le-am cunoscut din „Cartea de citire”. Şi am stat să le citesc de parcă acum începeam să silabisesc. Nici nu îndrăznesc să le scriu numele, darmite să le comentez scrierile. Asta este treaba Excelenţelor Lor domnilor Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Alex Ştefănescu, big-boşi ai criticii literare româneşti, pentru care am avut întotdeauna o admiraţie greu de înţeles şi mai ales greu de suportat.
Marele Maestru Coneliu Airinei, părintele Rocadei, mi-a făcut iarăşi, pot chiar să spun iarăşi şi iarăşi o surpriză. Un mic grupaj de trei povestioare de ale mele le-a adunat, paginat, montat, ilustrat, copertat şi e-publicat într-o e-carte de toată frumuseţea. Dacă sus pe copertă nu ar fi scris „Cornelius Ionescu”, nici că le-aş fi recunoscut paternitatea, atât de mult mi-au plăcut. Să stai să le citeşti de parcă stai la o poartă nouă, este o senzaţie ciudată.
Da, păi sigur, dacă nu ţi-ai lăuda singur marfa … Chiar aşa, dar dece să n-o laud dacă-mi place? Şi dacă mie nu mi-ar place, ce pretenţii să am de la înţelepţii mei cititori?
Cu mare plăcere şi cu modestia îndeobşte cunoscută, vă spun şi câţi cititori sau măcar curioşi au trecut prin filele e-cărţilor semnate de mine în Rocada
10 decembrie – Eu, V5, dacii şi ceaţa albastră
6 noiembrie 2011 – Drumul drepţilor, 3308 vizitatori,
27 octombrie 2011 – Triculiciul, 3868 vizitatori,
22 septembrie 2011 – Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu, 7284 vizitatori
