Cornelius Ionescu – Timbre, monede şi altele

4 iulie 2010

Vârful lui Vulpe

Filed under: Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 20:10
    De multe ori am vrut să ajung şi până la urmă am ajuns. Urcând pe frumoasa vale a Anineşului, din stânga bisericii din Grădiştea, trecem de ramificaţia către Sub Cununi – Vârtoapele, tot pe stânga lăsăm si valea Mică, pe dreapta pârâul Gârbăvii, unde sunt, în tot cazul erau nişte case frumoase şi un drum forestier care promitea. Mai sus lăsăm pe stânga întunecata vale a Prelucilor şi un kilometru mai sus nimerim într-o poiană mare, cu o cabană forestieră cu două etaje, fostă staţie terminus a trenuleţului forestier de pe vale, care era cam părăsită când am fost eu. Doar nişte familii de ţigani îşi făceau de treabă pe acolo, la cules de zmeură. În stânga se vede vârful ţuguiat al lui Vulpe. La ultimele case de la pârâul Gârbăvii, când am întrebat de Vârful lui Hulpe, au râs de noi, spunându-ne că se numeşte Vulpe şi că numai niste proşti au putut să-i spună Hulpe şi să mai şi umple hărţile si cărţile cu un nume pocit. Ne-au arătat şi casa lui Vulpe, ca să nu mai fie dubii. Ne-au mai sfătuit să-i ajutăm mai bine la strânsul fânului, că acuş vine ploaia şi măcar ne alegem şi noi cu o ţuică decât să umblăm după dărâmături.
    Nu zic că n-or fi avut dreptate, dar eu n-am băut aproape niciodată pe munte, pentrucă acolo eu sunt la lucru şi vreau să adun în mine cât mai mult pentru restul anului. Asa că i-am lăsat să-şi strângă singuri fânul şi am luat-o aproape pieptiş către Vârf. Toată coasta muntelui era bărbierită, asa că, dacă a fost vreun drum pe acolo, acum nu mai era nimic ci doar niste şanturi de la şiroirea apei şi de la târâtul buştenilor. Abia sus, pe creasta ce urca în vârf, am dat peste un şant care bara drumul către cetate. Posibil să fi existat în vechime un pod care se ridica şi care uşura accesul între cetate şi asezarea din dreapta, Ceata, cum îi spune acum, şi care nu este deloc săpată arheologic. Doar mulţimea de gropi făcute de căutătorii de comori indică locul celei de a doua asezări ca mărime, sau poate chiar a primeia din Zonă. Zeci de terase se ghicesc în pădure. Vor mai trece probabil două mii de ani până să ajungă şi arheologii pe aici şi mai ales să tipărească rezultatul săpăturilor. Vârful teşit, unde ar trebui să se găsească cetatea a fost o mare dezamăgire. Nu mai există nici un zid. Dacă au existat, asa cum scriu mereu arheologii, repetând unii de la alţii, au fost demolate în căutare de comori. Doar pe nişte mici terase de pe partea de nord se mai văd nişte blocuri fasonate de calcar, posibil bazele unor clădiri. Vârful este practic ciuruit de gropi. Ne-am instalat şi noi stând comod pe marginea unei astfel de gropi, să vedem ce nu le-a trebuit căutătorilor. Cioburi de ceramică de toate felurile, roşie, neagră, mai groasă, mai subţire, unele de o fineţe remarcabilă, probabil din import, de factură italică, o margine de pahar de sticlă, ce avea încrustat un fir metalic, poate un fel de armătură în jurul buzei. Cuie de fier aflate intr-o stare avansată de degradare, cele mai bine păstrate făcând probabil picioare. Şi cam atât. Aproape că nu ne venea să credem că suntem pe Vârful lui Hulpe-Vulpe. Dar eram. Asta este. Mult a fost, puţin a rămas. Am luat-o în jos, prin valea Pârâului Prelucilor, plină de terase mai mari şi mai mici. Credeam că jos s-au adunat toate bunătăţile. Dar surpriză. Valea era plină până la brâul nostru de frunze uscate prin care a trebuit să inotăm. S-ar putea totuşi ca generaţiile viitoare să mai aibă o sansă, măcar marfă vintage!
    Ce zi. Ce drum. Fără minuni, fără zei. E groaznic de trist fără. De parcă oamenii au distrus tot, fără să-şi dea seama că se distrug şi pe ei. Ca să avem un viitor trebuie să avem un trecut. Nu-l distrugeţi!

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Îmi pare rău, comentariile sunt oprite pentru moment.

Powered by WordPress