Cornelius Ionescu – Timbre, monede şi altele

1 martie 2013

Rememberul tuturor Rememberelor!

Filed under: Fără categorie — Cornelius Ionescu @ 19:11

Autoportret pe cracă

27 iulie 2016

1992 – Episcopul Calinic Argeşeanul și poetul Ioan Alexandru la Sarmizegetusa Regia.

Filed under: Denecrezutele aventuri — Cornelius Ionescu @ 21:49
    1992 – Episcopul Calinic Argeşeanul și poetul Ioan Alexandru la Sarmizegetusa Regia.
    Stăteam cu Masto și al său fiu Andrei trimis de maică-sa să-i păzească pe cei doi plimbăreți, la masa încropită pe terasa XI de la Sarmizegetusa Regia. Tocmai venisem şi după o adăpare la izvorul pe atunci cu o apă, căreia noi îi ziceam chiar apă vie, ne pregăteam să deschidem o conservă înainte de a pune cortul pe aici pe undeva. În liniștea pe care doar păsărelele pădurii îndrăzneau s-o tulbure se aude de undeva dinspre cetate zarvă mare. Doi ”băieți”, destul de corpolenți se uitau la incinta sacră cu spusă nemulțumire. Nu numai cuvintele ne intrigau, oricum din cauza distanței nu le puteam desluși pe toate, dar gesturile pe care le făceau ni se părea că ni se adresează și nu cu prietenia care se obișnuiește între călători. Nu ne simțeam vinovați deloc, doar încă nu se introduseseră bilete de intrare pe munte, nici apa nu era încă amestecată cu toroipanul.
    Masto își mijește ochii, își șterge meticulous ochelarii, și-i pune pe ochi și grăiește
    - Tu nu-ți dai seama cine e acolo?
    - Nu.
    - E Ioan Alexandru.
    - Cine este ăsta?
    - Poetul Ioan Alexandru.
    - Cel cu crucile? Cel care le-a adunat și le-a plantat la Universitate? Parcă nu era destulă înghesuială acolo și așa…
    Între 1990 și 1992 a fost deputat iar între 1992 și 1996 senator. A pus crucile de la Universitate, o cruce la Parlament deasupra prezidiului. Ne simțeam toți comod ca într-un cimitir. Crucea din Parlament a dispărut la prima renovare, a rămas doar o umbră a ei, așa ca la Hiroșima.

    Poetul Ioan Alexandru

    ”Băieții” s-au apropiat de noi, fața lui Ion Alexandru s-a destins văzându-l pe Masto ce îl saluta, s-a uitat spre mine cât putea de suspicios, dar și noi la fel către companionul său bărbos.

    Arhiepiscopul Calinic Argatu al Argeșului și Teleormanului

    Ne-a fost prezentat, Sfinția Sa Calinic, cu funcție mare prin Argeș, am dedus că era chiar Episcop sau chiar Arhiepiscop pe acolo, funcție bună și bănoasă probabil. Era în civil dacă mă pot exprima așa, cu pantaloni nu cu fustă de data asta, cu o cruce mare, mare de argint atârnată de gât, pe post probabil de indicator de grad. Masto ne-a prezentat și pe noi, pe fiu-său adică, ce părea foarte dezinteresat și pe mine, cel cu o moacă rânjitoare ce nu putea deloc să încurajeze vreun dialog. Ne-au explicat că erau complet siderați de aspectul reconstituirilor din sit. Crezându-ne arheologi sau ceva asemănător le venise gândul creștinesc de a arunca cu pietre în noi. Au renunțat când au văzut că Masto le făcea semne. Pentru moment… Căci eu cu vocabularul tipic de Floreasca am povestit din pățaniile mai vechi cu minunatul sit și bineînțeles cu aluzii la cornutul din subteran și la relațiile lui cu arheii. Cum povesteam așa văd că epi sau arhiepi oftează din ce în ce mai des, se uită semnificativ către Ion Alexandru iar Masto îmi face cu cotul. Am priceput și eu într-un târziu, cine știe ce amintiri mai puțin plăcute îi aduceau în minte Preasfântului prelat în civil… Arhi era nervos că fuseseră urmăriți pe Valea Albă de o vulpe probabil turbată spunea, care se ridica pe labele din spate și cu labele din față făcea semne pe după urechi … Fiind destul de pozitiv în gândire, îl enerva ideia unei minuni pe Valea Albă. După ce făcură o inspecție pe la toate obiectivele-betoane ce se mai puteau distinge, cei doi băieți se duseră în sus în cetate ca să coboare pe Valea Albă unde, așa cum bănuiam, îi aștepta un 4 x 4 cu șofer cu tot. Nu înainte de a ne face o invitație pe la Curtea de Argeș, unde ne-a promis o ședere mai mult decât plăcută. Nu am abuzat niciodată de această insolită invitație.
    Calinic Constantin Argatu „Zamfir” fuse și el deputat între 1990 și 1992, probabil pe acolo se împrietense cu Ion Alexandru găsindu-și preocupări comune. Sau poate se cunoșteau de mai înainte, de la vreun cenaclu de poezie … A sărit repede treptele ierarhiei popești, de la simplu călugăr la arhiepiscop. Și acum aud că circulă cu ATV-ul.
    Nici nu au dispărut pe Calea Sacră că de după bradul de lângă izvor apăru Vulpi cu o figură mulțumită.
    - Cred că i-am speriat!
    - Deci tu le făceai semne…
    - Bineînțeles. Nu puteam să pierd prilejul. Ieri erau să dea peste Vulpa ce tocmai făcea plajă pe drumul spre Cosonești.
    - Oh, ce maniere pe popii ăștia… Andrei, tu-l recunoști pe Vulpi?
    - Care vulpe, nu văd nici o vulpe!
    - Vulpi, tu îl mai știi pe Andrei?
    - Care Andrei?

19 iulie 2016

V5, viaţă grea la Cosoneşti.

Filed under: Denecrezutele aventuri,Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 21:28
    V5, viaţă grea la Cosoneşti.
    A fost odată ca niciodată (ca întotdeauna) căci altfel nici că s-ar mai povesti, o înţeleaptă vulpe mică. Toţi o şutuiau, de jucat nu voia să se joace, de prins şoareci nici că prindea, ea doar pe Internet stătea. Iar la şcoală se ducea şi note mari ea lua. Nici nume nu avea, era doar a cincea vulpigenitură a lui Vulpi şi a Vulpăi, deci V5 i se spunea. Mulţumită ea era, mă-sa nu, ta-su nici pe-atât. La şcoală-n Cosoneştii de Jos o trimisei, ea cu note mari se-ntoarse. Copiii nu i-au spus că ea e vulpe, noi nu i-am spus că nu e om. Se juca în pauze, învăţa la ore, profii o scoteau la tablă, ea răspundea, totul era bine pe acolo. Cornul cel mizerabil, iaurtul cel acru i se păreau cele mai dumnezeieşti bucate. Ne-a rugat să-i dăm şi acasă doar corn şi iaurt, bucatele făcute pentru noi de către admina din Cosoneşti nu îl mulțumeau deloc Se plictisise de creier pane, şniţele, chiftele prăjite, cârnaţi şi aceia prăjiţi, ouă ochiuri, bunătăţi pe care eu şi cu Vulpi le apreciam deosebit la taclalele noastre de pe verandă, unde stăteam cu picioarele de dinapoi pe masă şi cu cele de dinainte în bunătăţi. V5 mai lua doar ceva stufat, praz oltenesc cu măsline greceşti dar doar de Kalamata, cele mai bune din lume, vezi bine. Îl mai tachina Vulpi după ce trăgea o bere, două şi-l trimitea la prins şoricei pe Făierag. Ne întorcea spatele, trecându-ne coada pe la nas şi se ducea în living să mai facă un Solitaire sau să mai scurme puţin în Facebook.
    Mai prost era când ploua zile întregi. Ne împingeam unul pe altul care să se ducă să aducă apă de la izvorul cel cu apă vie din coasta Făieragului, izvor ce apăruse doar de vreo 300 de ani. Înainte oamenii, daci, români, urși și vulpi luau apa tocmai de sus din Poiana Primarului, de acolo unde acum este doar un fel de mlaștină. Era izvorul vechi, amenajat frumos de daci, cu țeavă și uluc lung de lemn pentru adăpatul oamenilor și animalelor ce se tot peregrinau pe acolo, la capătul de sus al Podului lui Coson cel Mare. Apa nu puteai s-o bei repede. Trebuia întâi să te uiți la ea, aproape nici nu o vedeai de transparentă ce era, nici nu erai sigur că ai umplut cana. O gustai câte puțin, câte puțin de parcă ar fi fost cine știe ce vin popesc. Era și rece, așa cum se cade unei ape de izvor. Simțeai cum apa ți se așează straturi, straturi, un strat transparent peste alt strat transparent. Acum 300 de ani se mutaseră pe aici niște venituri fugite de turci tocmai de pe la Polovraci, din Oltenia. Își făcură case pe malul Apei, unul văzu pietrele izvorului și le împinse în jos, să facă podea la cășile lui. Cășile se făcură cătun, cătunul își luă și un nume, Putineiul. Veniturile necunoscând puterea Apei, își făcură casele chiar lângă apă. Apa, sfânta Apă avea însă legile și puterea ei. După niște ani se umflă, umplu toată valea, șterse tot cătunul de pe fața pământului, cu tot cu pietrele ce fuseseră la izvorul de sus. Apa izvorului, nemaifiind ținută în frâu, se strecură pe sub umplutura terasei și ieși acolo unde este acum. Nimeni nu se mai preocupă de cum arată izvorul. O potecă îngustă, noroioasă de cele mai multe ori le ajungea. Ca să nu mai vorbim că veni și epoca BCA-ului cînd se ridică butaforia de cetate-scenă dincolo de Apă iar pe Dealul Cosoneștiului se plantară niște brazi ce desenau cifrele 2050. Izvorul nu putea să facă notă discordantă. I s-au făcut niște îngrădituri din blocuri de BCA care au ajuns într-o stare de plâns din primul an.
    Așa că apa vie nouă ne plăcea dar timpul nu ne împingea… Mergeam cu câte două canistre de cinci litri fiecare, lipăiam prin noroi, ba mai și cădeam în fund. Ba se mai întâmpla ca odată ajunși la izvor să dau peste încă două, trei persoane, poate daci, poate urși sau vulpi, fiecare cu canistrele lui, stând la coadă la apă. Nimeni nu s-a îngrijit să facă un chioșc, o alee până acolo. Eu mă mai descurcam, Bătrânul Vulpi la fel dar V5 când îi venea rândul chițăia de ți se frângea inima. Așa că îl săream de la corvoadă. Nimeni n-ar fi suportat să-l vadă pe V5 lăcrimând.

    Foto Mirela Elena Lăscoiu - Universitatea de Vest din Timişoara, POSIBILITATEA EXISTENŢEI UNEI CARIERE DE PIATRĂ ÎN ZONA CETĂŢII DACICE DE LA COSTEŞTI-CETĂŢUIA

    Dar nici fără apa vie a izvorului nu am fi putut sta în Cosonești. O apă la fel de bună nu am mai întâlnit decât când am urcat pe Valea Vinții iar apoi pe Valea Poienii, până în Poiana moșului cel suspicios cu integritatea izvorului lui. Frumoase și interesante locuri și pe acolo… Mai ales fragmentul de tub ceramic pentru apă cu diametrul interior de cca 10 cm de care m-am împiedicat la propriu, iar pe de altă parte drumul în urcuș lent către punctul numit de localnici La Părete, loc de unde se pare că s-au luat bucățile de calcar oolitic din care s-au construit mare parte din zidurile cetăților Cosonești și Sulidava, numite acum Costești și Blidaru… Calcarul este din același strat geologic cu cel din cariera Măgura. Iar scena cu cei doi copii care au găsit o sticlă de plastic cu cca 140 de cosoni înăuntru, într-o vizuină de vulpe, tot pe aici s-a jucat. Zona ne mai rezervă multe surprize.
    V5 are viitorul în față!

16 iulie 2016

Pleiadele și Podul lui Coson cel Mare.

Filed under: Denecrezutele aventuri,Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 18:23
    - Tati, ieşi repede din Villa. Au venit, au venit în sfârşit.
    - Cine V5 dragă, cine au venit?
    - Pleiadele, drăguţele, uite cum zboară. Toate se duc la Poiana Primarului. Uite-le, uite-le!
    - Da, văd și eu, ce or găsi acolo? Doar iarbă, floricele colorate și frumos mirositoare de 532 varietăți.
    - Vai Tati, dar urmele picioarelor Podului lui Coson cel Mare, cel pe care mi l-ai arătat chiar tu, pe care treceau carele cu piatră, cu provizii, oștenii, între Cetatea Cosoneștilor și Sulidava, Blidaru cum îi spun dacii acum.
    - Ah, precis că la Podul lui Coson se duc. Ce păcat că acum nu se mai vede mare lucru din el. Doar urmele roților carelor, ce se opresc brusc pe pragul de piatră de unde începea Podul. Podul cel Mare cum i se spunea, gândit de Regele Coson cel care a întărit cele două cetăți surori. Mult l-a costat Podul.

    Tablou-al-pictorului-elveţian-Peter-Birmann-1758-1844

    A trebuit să se împrumute la un general roman, Burtus pre nume, care i-a dat banii. Și încă ce bani, numele lor a străbătut miile de ani, i-a făcut nemuritori și pe Coson și pe Burtus. Podul, făcut la început din lemn avea 50 de metri înălțime și 600 lungime, peste Făerag, între Dealul Făeragului – Poiana Primarului și Dealul Cosoneștiului – Poiana Grădiștei, locul unde romanii își făcuseră mai târziu un castru, în spatele Taberei de tineret actuale. Cele două poiene sunt cam la aceiași înălțime, ceea ce i-a dat lui Coson ideia construcției. Cu mici amenajări, vizibile și astăzi, capetele de pod s-au putut construi. Taberele constructorilor erau în cele două poiene, ce aveau izvoare sigur mai puternice decât cele de astăzi. Cum am descoperit capetele podului? Simplu! Cum tot urcam cu sticlele de apă spre izvorul de pe dealul Făeragului de unde le umpleam în fiecare zi, mă uitam în sus spre poteca ce urca spre Blidaru, potecă abruptă, prea abruptă pentru o potecă turistică. Tot căutam o variantă mai rezonabilă. Puțin mai în dreapta se vedea un șanț îi pot spune, de vreo trei metri lățime acum, plin de bălării. Dacă tot eram acolo am încercat să-i dau de cap. Înotând prin brusturi și mărăcini am urcat câțiva metri după care pur și simplu se termina și șanțul. M-am întors, am urcat pe imposibila potecă ce duce spre Poiana Primarului, cu gând să văd ce este în partea de sus a șanțului. O groapă era! Iar pe marginea ei era pragul de piatră. Prag în care se vedeau două urme adânci, paralele, făcute de roțile unor care. Urmele duceau în groapă! Nu se poate. Vis-à-vis de Valea Făeragului, cam la aceeași înălțime era o formațiune similară. Podul lui Coson! Iar eu îmi băteam capul cum ajungeau dacii de la o cetate la alta… În 2.000 de ani sigur că tot ce era de lemn putrezise demult. Și picioarele podului și tăbliile în primul rând. Ca să nu mai vorbim de Spiritus loci care i-o fi îndemnat pe strămoșii noștri să refolosească fiece bețișor nepăzit. La fel și cu pietrele. Dacă regele Coson cel Mare o fi reușit să facă Podul și din piatră nu se mai poate observa acum. Din vechile poduri nu se mai pot vedea decât pragurile. Așa cum se poate vedea și locul Podului peste Apa Grădiștei între turnurile de pe valea Pișătoarei și drumul ce urcă spre Prisaca. Nu avea cum să mai reziste turnul de la începutul acestui drum, abia se mai ghicește.
    - Tati, hai și noi acum la Poiana sus să vedem jocul Pleiadelor.
    - Du-te singur, ești destul de mare acum! Eu am tot fost și știu la ce să mă aștept. Iar în Pleiade e bine să nu te încrezi. Mai ales când bate vântul mai tare.
    - Mie atunci îmi place, li se văd și cozile și …
    - Ei vezi că tocmai de asta îmi este mie frică. Nu că nu mi-ar place, dar nu știi ce se mai întâmplă pe urmă.
    - Of Tati, am impresia că te-ai cam boșorogit.
    - Hmmm, și crezi că e frumos să-mi spui asta, chiar dacă ar fi adevărat.
    - Dumneata mi-ai spus să spun doar adevărul. Ah, Tati, se vede Podul lui Coson cel Mare! Uite ce colorat e! Și uite cum dansează pleiadele pe el. Și bate și vântul…
    - Ei, V5, Acela este curcubeul. Iar Pleiadele…
    - Pleiadele sunt Pleiadele ce dansează pe Podul lui Coson cel Mare! Te rog nu mă mai contrazice…

    Podul lui Coson cel Mare

6 iulie 2016

Prea puține se schimbă.

Filed under: actualitate,zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 22:39
    Prea puține se schimbă.
    Când stăteam pe strada aceea cu nume ce te îndemna la smerenie, Episcopul Timuș, zisă și Timuș, Episcop de Argeș, la colțul cu Calea Dorobanților era pe dreapta un maidan, unde se aruncau diverse lucruri, moloz, găini moarte, ba chiar și o foarfecă cu sânge pe ea, cu o coadă de javră alături. Pe partea stângă era un așa numit calcan, un zid orb, fără nici o fereastră. Casa căreia îi aparținea era o vopsitorie chimică particulară, o boiangerie cum se spunea pe atunci, unde muncea toată familia. Femeile din jur, de pe câteva străzi, veneau ba cu suluri de lână, de bumbac, ba cu diverse bulendre mai noi sau mai vechi, să le dea o altă față aici. Boiangiu, așa îl chema pe proprietar care schimbase probabil porecla în renume, se bucura de încrederea cartierului, ca fiind om serios. Termenele erau termene, culorile erau respectate, le cunoștea bine, nu se luau la prima ploaie, așa cum se cam întâmpla și cu lucrurile noi. Iar prețurile erau la îndemâna mușteriilor. Domnul Boiangiu era însă un om stresat. Și cum să nu fie. Venea mereu poliția să-l întrebe dacă și-a plătit impozitele, dacă o plătește pe fata lui care avea 15 – 16 ani doar, mergea și la școală și muncea când era înghesuială. Colac peste pupăză pe calcanul casei își făceau fireștile necesități toți bețivii ce-și făceau drumul pe acolo după ce ieșeau din multele cârciumi din cartier. Acum de, cârciumi multe, closete publice doar unul la rondoul din Piața Dorobanți, lângă statuia Lupoaicei Capitoline. Domnul Boiangiu, furios, a luat o pensulă mare și cu vopsea neagră a scris pe calcan cu litere de cam 50 de centimetri MURDĂRIA SE PEDEPSEȘTE CU BĂTAIA. Mult efect nu a prea avut, dar mai ieșea și el cu un par și-i alunga. Acum avea o bază. Se mai descărca și el. A stat ”lozinca” acolo până prin 1972 când s-au demolat toate casele de pe Dorobanți și s-au construit blocurile de 10 etaje în care la început au fost cazați participanții la Congresul de viitorologie ce s-a ținut pe atunci în clădirea ASE-ului.

    INTERZIS URINAREA

    Și domnul Boiangiu și soția dânsului și drăguța lor fiică, toți cu fața roșie probabil de la diluanții vopselelor, toți au dispărut în Bucureștiul acesta în demolare. Și noi am dispărut de acolo, am ajuns în Pantelimon, o altă mahala acum plină de blocuri. Necesitățile oamenilor au rămas aceleași, closet public era doar unul, la rondoul de la capătul tramvaiului 14. A fost însă demolat și acesta, lăsând locul unei ciudate fântâni fără apă pe care sunt pomenite diverse mânăstiri din împrejurimi. Simbolică fântână… Alături însă este un părculeț și acesta ciuntit de o parcare și de o magherniță în care s-au aciuiat jandarmii cu ustensilele și mașinile lor. Oamenii își fac fireștile necesități pe gardul părculețului. Bineînțeles că cei care locuiesc în blocurile de acolo nu agreează deloc aspectul și mirosul locului, asemenea boiangiului din Timuș. A apărut o lozincă scurtă și la obiect INTERZIS URINAREA. Ca și acolo asta nu-i împiedică să-și exprime necesitățile așa cum pot. Nu numai atât, iau lozinca drept o invitație. Nu inscripțiile, fie ele cât de amenințătoare, rezolvă problema. Într-un timp apăruseră WC-uri ecologice. Au dispărut sau stau … închise. De altfel de WC-uri nici nu poate fi vorba. Civilizație, unde ești?

25 februarie 2016

Hambare …

Filed under: zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 13:16
    Hambare.

    1939 - Răteşti-Argeş

    1939 – Răteşti – Argeş. În spatele nelipsitului prim-plan cu familia se vede hambarul sub care aveam să mă joc 3 … 7 ani mai târziu. Nişte bârne groase erau sprijinite pe nişte picioare din cărămidă. Temelia acestor picioare de cărămidă era din pietre rotunde, mari, aduse din lunca Argeşului, bătute bine cu lut. Şobolanii şi şoarecii nu aveau cum să ajungă iar pentru pisici era o joacă să ajungă pe prispa ridicată la circa 70 de centimetri. Pentru oameni era o scară cu trei sau patru trepte care de obicei stătea sub hambar. Hambarul avea în interior compartimente pentru ştiuleţi, grâu, fasole, făină şi mălai.
    Tot prin 1947 am văzut cum se făceau acele hambare. După ce se ridicau temeliile, picioarele, se puneau babele orizontale pe picioare, talpa hambarului cum se numea, în glumă i se mai spunea şi “talpa iadului” sau soacra. Pereţii erau prefabricaţi şi se aduceau de către moţi din zona Apusenilor, atât cât s-au mai putut aduce, adică până la venirea comuniştilor. Pereţii erau formaţi dintr-un cadru de lemn pe care erau şipci de brad, puse oblic pe o parte într-un sens, pe partea cealaltă în sens opus, fixate cu cuie de lemn, mai apoi s-au modernizat şi au pus cuie de fier luate de la magazin . Între şipci era lăsat un spaţiu cam de un deget ca să se poată aerisi cerealele. Prăjinile pentru acoperiş, şiţele făcute balot, scara pentru acoperiş erau aduse separat şi le puneau la urmă. Comanda se dădea cu un an înainte şi cuvântul era cuvânt pe atunci… Veneau câte trei patru căruţe cu coviltir, în care şi dormeau. De mâncat le dădeau oamenii din satele prin care treceau, fără să le ceară nimic, se cunoşteau toţi de zeci de ani. Moţii mai scoteau şi ei o sticlă cu horincă şi totul era cum nu se poate mai bine. La mijloc erau carele cu pereţii de hambar, făcuţi pe măsura convenită dar şi de rezervă, întotdeauna se mai găsea careva să vrea şi el să-şi încropească un hambar nou. Aceiaşi moţi ridicau hambarul, să fie ei siguri că totul este bine. Plata se făcea fie cu bani, dar mai des cu porumb, grâu, ulei, dovleci.
    După cum spuneam, hambarele nu şi-au mai găsit rostul după venirea comuniştilor. Pământ nu mai avea nimeni, ce să pună în hambare? Hambarul nostru a fost luat de primărie, montat în spatele acesteia şi întrebuinţat ca arhivă … Bun loc pentru acte … Când am fost prin 1994 încă mai era acolo, în 1995 dispăruse.
    Prin alte locuri mai mult sau mai puţin europene hambarele tot cam aşa arătau, nu aveau dece să arate altfel, doar materialele mai difereau, în funcţie de ce găseau şi oamenii pe acolo. Din Iberia până în Scandinavia, din Anatolia până în Carpaţi recunoşteai un hambar de la distanţă.

    Hambar din Muzeul Satului

    Ambar - hambar din Anatolia - 'adi her neyse iste ondan️'

    Hambare în Scandinavia

7 februarie 2016

Cosonii pierduţi

Filed under: Denecrezutele aventuri — Cornelius Ionescu @ 20:39
    Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
    Cosonii pierduţi
    Era iar seară în Cosoneşti. Ca în fiecare seară dealtfel. Ziua fusese întunecată, nu apăruse soarele deloc aşa că nici lămpile lui Dom Camion nu mai mergeau. Căci erau lămpi din acelea de grădină, dichisite, ce-şi încarcă ziua acumulatorii şi şi-i descarcă noaptea când are lumea nevoie să vadă pe unde să nu calce. Dar dacă n-a fost soare ziua, nu era nici lumină noaptea. Asta e. AMică, şi sora ei, AMare, fetele ce dormeau cu AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă, căci ele fiind mici, le era frică să doarmă singure, singurele, spuneau totuşi că ele sunt mari şi pot merge pe drumul de la Cosoneşti, de la Vasilca până sus la Coliba Ţiganilor. Dar despre cât de mari sunt doar AluZgâncă ar fi putut băga mâna în foc, în nici un caz eu. Nu ştiu cum se făcu dar AMică întârziase un pic pe Valea Făeragului, la cules de ciuperci din acelea gustoase, maronii deschis dar bătând în mijlocul pălăriei spre violet. Ea le cunoştea, vezi bine, o învăţase Vasilca, ce ştia şi ea de la mă-sa. Căci doar o nuanţă mai spre violet şi tot neamul ţigănesc de acolo de sus s-ar fi dus să vadă ce mai face Zamolxe. Eu nu le cunosc, atunci când credeam că am învăţat tocmai m-am întâlnit cu un pădurar care mi-a spus să le arunc pe toate. Nu l-am crezut, gândindu-mă că este invidios pe norocul meu, le-am fript acolo la un foc pe malul Grădiştei şi am şi mâncat vreo trei. M-au apucat nişte năduşeli şi un gâfâit de credeam că sunt în Sahara şi nu în Zona noastră cea frumoasă. M-am gâdilat cu degetul în fundul gurii, până am dat de cele trei ciuperci de le-am scos de unde se pitiseră. De atunci nu mai mănânc nici culese de mine nici de alţii. Doar de la magazin, cu ţiplă pe ele, să fiu eu sigur că sunt din crescătorie şi nu din pădurile în care se încuscresc cu cele otrăvitoare.
    Ei şi aşa, AMică o luă în sus pe drum cu coşul cu ciuperci într-o mână şi cu o jordie de alun în cealaltă. Cânta şi mergea, ce-i păsa ei. Deodată de la marginea drumului se auzi un clinchet din acela pe care ai vrea să îl auzi mereu. Şi nu numai atât, chiar sclipea ceva acolo. AMică nu era o fricoasă, se întâlnise mereu şi cu vulpi şi cu lupi şi cu Ursa cea cu doi ursuleţi, ba chiar şi cu cel mai fioros animal din împrejurimi, gânsacul cel mare al Vasilcăi, cel care era de un sadism fantastic, doar de funduleţul lui AMică era interesat, atunci când îl vedea printre copaci. Dacă nu-l băgai în seamă îşi pierdea repede interesul, dar AMică, de, când îl vedea deschizându-şi aripile şi repezindu-se la atac ca un hărpioi, păi nici că nu putea să fugă mai repede. Dar acum clinchetul acela minunat de clopoţel şi sclipirea mai ceva decât a stelelor, o făcură să înlemnească.
    - E cineva acolo, întrebă ea făcându-şi curaj.
    - Nu e nimeni, tu nu vezi? se auzi din tufiş.
    - Dar tu cine eşti?
    - Sunt Cosonul cel Mic, nu mă recunoşti?
    - Nu, noi la Colibă facem doar cosoni mari, buni şi toţi la fel. Nu există cosoni mici.
    - Aşa crezi tu. Fraţii mei mai mari nu seamănă unul cu altul. Unii au harpa mai mare, unii mai mică, Oamenii ăia de pe spate ce se dau de lictori au şi ei nişte nasuri parcă ar fi găini din acelea cu gâtul gol, găini de Transilvania cum li se spune. Şi tot ca găinile, unii au cioc mai mic, alţii mai mare. Cât despre scris, ce să mai vorbim … Dar cred că îţi dai seama că tu eşti de fapt mama mea!
    - Eu? O Zei! Uită-te mai bine la mine!
    - Da, tu, AMică, tu eşti mama mea! Când i-ai pus lui AluZgâncă blancul acela pe nicovală, nu te-ai uitat că e mai mic. Aluzgâncă, când a văzut ce a ieşit, m-a aruncat peste umăr, a stuchit şi a zis “Piei Bâzdâganie!” Şi uite aşa, de atunci m-am albit la faţă şi mă tot rostogolesc pe marginea drumului dar nu mă ia nimeni. Zic toţi că sunt un fals. Până şi directorul de la Muzeul din Bucurdava a spus că aşa cosoni albi nici că pot exista. Parcă ceilalţi ar fi mai breji! Asta e curată discriminare.
    - Dar tu eşti chiar mai frumos decât ceilalţi!
    - O, AMică, o mamă dragă, numai tu mă iubeşti! Ia-mă cu tine!
    - Hai păpuşică, hai cu mine, tot nu am eu păpuşele.
    - Dar ştii, nu sunt singur, sunt cu fratele meu. Eram două bucăţele de metal şi Domnul AluZgâncă ne-a aruncat pe amândouă!
    - Veniţi amândouă! Ia uite ce drăgălaşe sunteţi! Dar chiar aşa, dece sunteţi aşa albe? Toţi cosonii sunt galbeni, aşa ca grâul.
    - Da, dar odată la o mie de cosoni galbeni se naşte şi un coson alb, aşa ca noi. Cică suntem albinoşi.

    Coson Droueis


    - În fond ce îmi pasă, şi eu şi sora mea AMare suntem blonde şi tot neamul nostru este cam tuciuriu, dacă înţelegeţi voi!
    - Eu sunt Cosonica, cea cu faţă de vulturică şi care stau pe craca aia iar el e Cosonel , zis şi Cosonel Droueis, cel cu ciomagul lui Hercule la mijloc. Aşa ne cunoaştem şi noi mai bine care e unul şi care este celălalt.
    - Deci tu cel cu făcăleţul eşti Cosonel iar tu cu coroniţa eşti Cosonica. Ce drăguţi sunteţi. Ce dacă sunteţi albinoşi, aşa n-o să vă încurc cu cei pe care-i face Alu. Dar să vă ţineţi scai de mine de acum încolo.
    - Aşa vom face, mămicuţa noastră, micuţă AMică.
    - Dar haideţi, săriţi repede în coş, să nu vă vadă careva şi să vă rătăciţi iar.
    Şi săriră repede şi se ascunseră printre ciupercuţe. Ei albi, ciupercuţele albe, nimeni nu i-ar mai găsi.
    - AMică, AMică, ce ai în coşuleţ? Ai ceva bun, un iaurt cumva? Sau un corn cu gust de corn? Sigur că era V5, cine altcineva ar putea pe lumea asta să viseze la bunătăţile de corn cu iaurt?
    - Ah ai cules ciuperci. Nu îmi plac, sunt fade rău. Am încercat eu odată de la tanti Vasilca. Dar ce ai mai găsit? Uite cum străluceşte ceva sub ciupercuţe. Ah, aici eraţi voi doi care sunteţi unul, bine, bine. Mergeţi la Alu să vă reşapeze? Vă caută de vreo două săptămâni.
    - Nu ne spune V5, am făcut şi noi o excursie mică, mică şi ne-am gândit să o rugăm pe AMică să ne ia cu ea până la Alu.
    - M-aţi rugat voi pe mine să vă duc la Alu? Cosoneilor, cât sunteţi voi de mici, acum vă las aici în drum să calce Ursa pe voi sau să vă înghită Gânsacul cel mare şi urât.
    - Nu, AMică, nu ne lăsa aici. O să îţi spunem pe unde am fost. Am fost tocmai sus la Prisaca de unde se vede Retezatul frumos, frumooos şi parcă e la doi paşi.
    - Cum aţi urcat voi la Prisaca? Cum v-aţi rostogolit până acolo sus?
    - Am fost cu maşina, nu ne-a văzut nimeni când ne-am urcat. Abia la Prisaca au oprit, cred că am zornăit noi cam tare când am văzut stâlpii de electricitate înfipţi acolo sus.
    - Gata excursia acum, haideţi la Alu să îi spunem vestea cea bună că v-am găsit. V5 ce mi-ai făcut?
    - Pişşş, pişşş, vezi că nu sunt bune ciupercile astea. Menajeria din Cosoneşti trebuie să meargă înainte. Iar cosonaşilor o nuanţă de galben nu le strică.
    - Ce ne-ai făcut şi nouă nene V5? Nu simţi cum mirosim?
    - Ba da, O baie în Apă nu vă strică. Şi luaţi şi coşul cu ciuperci cu voi! Să-l aduceţi gol şi curat!
    - Vai, vai, ce mă fac eu fără ciuperci?
    - Pagubă-n ciuperci!

6 februarie 2016

ROŞU TRICOLOR

Filed under: zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 16:18
    1950 – Roşu tricolor.
    Totul era roşu. Se vopsiseră în roşu băncile din parc, parc ce i se schimbase şi lui numele din Herăstrău în I.V.Stalin. Roşii erau şi stâlpii de telegraf, vreau să spun de lumină în care se agăţaseră megafoane roşii din care se scurgea o muzică stridentă ce îneca străzile, muzică şi ea roşie, bineînţeles de la reţeaua de radioficare ce ne îndemna la muncă fără de oprire. Steagurile roşii le flancau pe cele tricolore, dar şi ele cu beţele roşii. Copiii erau şi ei roşii, făcuţi pionieri, cu cravate roşii, femeile aveau basmale roşii, bluze roşii şi fuste roşii. Toate erau la roşu. Doar frunzele din pomi se încăpăţânau să fie verzi, marele savant Minciurin nereuşind încă să le înroşească şi pe ele. Prin lege firmele de stat erau vopsite în roşu, cele ale cooperaţiei în galben iar în gri cele ale particularilor, atâţia cât mai rămăseseră, cofetari, zarzavagii, frizeri sau coafori, mici reparatori de biciclete, vânzători de mărunţişuri, în general invalizi din al doilea război cărora li se dăduse voie după război să-şi câştige existenţa mizeră. Aceştia trebuiau să aibă pe firmă şi numărul autorizaţiei de funcţionare, să poată fi mai uşor depistaţi ca fiind speculanţi, speculanţi gri ce sugeau sângele roşu al poporului roşu. Iar cine nu se conforma era scuturat până devenea roşu din cap până-n picioare. Pe stradă aveam un oltean ce-şi câştiga şi el banul din vânzarea zarzavatului cu cobiliţa. I-au rupt cobiliţa, coşurile, pe el l-au înroşit de tot. Nu l-am mai văzut. Curtea i s-a umplut de buruieni, casa s-a dărâmat, locul a ajuns un maidan pe care se încurau câinii iar în pauzele lor jucam şi noi futbol cu cărămizi sparte, cărămizi roşii din fosta lui cocioabă roşie. Tramvaiele au fost şi ele vopsite în roşu. Gardurile la fel. Fabricile deveniseră şi ele roşii. Flamura roşie, Firul roşu, Steagul roşu, Steaua roşie … Totul era tricolor. Adică roşu.

1950 - ROŞU TRICOLOR

22 decembrie 2015

FALSURI C.M.T seria a II-a neemisă

Filed under: filatelie — Cornelius Ionescu @ 14:46
    FALSURI C.M.T seria a II-a neemisă
    Din Polonia ni se oferă nişte falsuri, obliterate dar şi neobliterate din interesanta serie a II-a din C.M.T. , cea care are supratiparul completat cu denumirea POCUTIA. Spun interesanta deoarece sigur nu se cunoaşte decât o serie completă de cinci valori, provenită din colecţiile Regelui Carol al II-lea. Se spune că ar mai exista cel puţin încă o serie. Ca să le pui la vânzare pe ebay şi obliterate este prea de tot.

Falsuri Pocutia C.M.T. neobliterate

Falsuri 1919 C.M.T. Seria a II-a obliterate!

21 decembrie 2015

1962 De la Cioclovina la Piatra Roşie şi apoi la Sarmizegetusa Regia.

Filed under: Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 23:07
    1962 De la Cioclovina la Piatra Roşie şi apoi la Sarmizegetusa Regia.
    Din Tunienvale o luarăm bineînţeles în jos! Dar nu înainte de a admira în stânga Vârful Ţâfla. De la distanţă părea ascuţit, de aici din şeaua asta părea tentant dar nu cunoşteam locurile ca să facem o mică excursie până acolo. Ştiam doar că se găsiseră urme de arsură, prilej de a presupune că dacii îşi făceau semne prin focuri de la un vârf de munte la altul. Drumul nu era tocmai uşor, cobora dar mai şi urca. Din faţă ne-am pomenit cu un turist singur ce nu ştia nici româneşte nici franţuzeşte, era deci neamţ. Prin semne am aflat că ai lui erau de pe lângă Sibiu, plecaseră de mult şi nu aveau nici un chef să se mai întoarcă nici măcar pentru un concediu. Fiul lor însă, curios, a vrut să facă creasta munţilor Făgăraş. Nu avea nici hartă, rămăsese şi fără conserve, nu ştia nici drumul. I-am dat una din hărţile noastre, una cu toată ţara, i-am însemnat cam pe unde s-o ia, i-am făcut şi nişte scheme, sper că până acum să fi ajuns. I-am dat şi două conserve, să nu moară repede de foame dacă nu o reuşi să iasă din pădure. Sau poate că i le-am dat ca să cărăm şi noi mai puţin. Poteca noastră nu era prea lată, dar cu caii se putea merge ba chiar şi cu măgarii. Din când în când mai vedeam inconfundabila Piatră Roşie, nu prea ştiam noi pe unde o să urcăm. Nu ştiu dacă acum or fi marcaje, pe atunci oricum nu erau. Nu ştiu cum s-o fi descurcat neamţul pe aici. Aproape de Valea Roşie, aşa cred că se numea pârâul de la poalele cetăţii, pe stânga se făcea o terasă de toată frumuseţea, dreaptă şi străbătută de un izvor. Sigur că am bătut-o în lungime, dar nimic, nimic. Probabil or şti mai bine arheologii. Sau poate că habar n-au nici ei. Nu prea la place se pare să hălăduiască pe coclauri. Am traversat valea. Ne aştepta spre mirarea noastră un drum frumos cu serpentine şi cu urme de cauciucuri de maşină. Am urcat mulţumiţi pe el, am trecut pe lângă o casă frumoasă, construită nu de mult, am aflat pe urmă că ar fi a unui şef de ocol silvic. Încă puţin şi am ajuns într-o livadă de meri, din păcate cu merele verzi încă. Un loc ideal de pus cortul. Dar apă, de unde apă? Păi numai puţin mai alături era o casă, cu cişmea în curte, cu găini, un cocoş, un curcan şi cu ciment pe jos. Şi cu un câine cel puţin, care a început să “bată” ca să cheme stăpânii. A venit repede stăpâna, încântată că mai vede fiinţe cu două picioare. Livada era a ei, puteam pune cortul, bineînţeles, apă să luăm câtă ne trebuie dar să nu uităm să închidem robinetul. I-am mulţumit şi noi frumos, ne-am pus cortul, am deschis o conservă, foc n-am făcut să nu avem probleme cu stăpâna şi am luat-o în sus la Cetate. Drumul şi cetatea le ştiam pe dinafară din broşurile timpului … Am avut noroc şi cu veşnicii săpători, evident neautorizaţi, care făcuseră ceva gropi numai bune să ne zgâim şi noi prin ele. Când am ajuns sus pe platou, după ce am admirat drumul de piatră, drum în trepte, am fost întâmpinaţi de un muget şi de un Bună ziua. Era un moş care-şi păştea vaca, probabil trimis de stăpână să mai scape de el. Aici el era stăpân, ceeace ne-a şi spus de la început “– Locul ăsta e al meu, eu îl păzesc”. Noi nu aveam nimic împotrivă, nu venisem să revendicăm terenul, mai ales că nu aveam la noi împuternicirea de la Vezina autentificată de însuşuşi Decebalus. Ne-a spus că putem să dăm o roată pe acolo, că el dă cu coasa pe aici, el a făcut drumul pe care urcau arheologii. Nu ştiu dacă el a făcut şi cetatea, nimic nu e exclus. La coborîre am luat-o pe lângă zidul incintei de jos, făcut nu din piatră fasonată ci din piatră locală. Nu semăna deloc cu cetatea de sus, aş fi pariat că e făcut cu câteva sute de ani mai târziu. Dar cu cine să pariez? Cu moşul? De la el abia aflasem că un drum mai bun, chiar şi pentru care este spre nord, am mers noi un pic pe acolo dar nu ne inspira prea multă încredere călăuza.
    A doua zi ne-am luat ziua bună de la stăpână, am luat şi câteva mere verzi să ne străpezim dinţii pe drum. Am coborît în Valea Alunului, o jumătate de oră, pe un drum cam abrupt ce nu putea fi urcat nici cu tractorul. Jos valea se lărgea, nu era nici urmă de primitoarele clădiri ale Pensiunii Dacica, de neocolit în ziua de azi. Am urcat pe vale, pe un drum probabil de tractor, acum am auzit că merg şi Tiruri cu buşteni pe acolo, până sus la Prihodişte, loc de odihnă şi belvedere după cum i se poate şi traduce numele din slava veche. Acolo ne aştepta nu un moş ca de obicei ci o şcoală, cu doar camere de clasă şi un gard împrejur. În rest nişte lemne de foc. Era vacanţă, nu erau copii şi nici învăţător. În toată această zonă şcolile s-au construit pe vârful dealurilor, să poată învăţa copii din cât mai multele aşezări răspândite. Atât în stânga cât şi în dreapta şcolii erau drumuri late, de culme, care duceau spre Târsa în stânga şi spre Poiana Omului în dreapta, căci sat nu era pe acolo. Chiar în dreapta şcolii era o stâncă ciudată, pe lângă care cobora un drum spre Grădiştea, Anineş cum îi mai spune lumea, fiind la intersecţia cu Valea Anineşului. Din stânga şcolii acum se face un drum destul de bun pentru maşinile cu tracţiune integrală, pe atunci nu putea să treacă decât Dacia 1100 a veterinarului, cea care mergea cu palincă, ca şi proprietarul ei. Priveliştea spre Valea Anineşului, mai ales când este senin, este ireală, văzându-se şi casele de la Sub Cununi.
    Am început să coborîm prin dreapta şcolii, ocazie cu care am descoperit şi un izvor în apropierea şcolii. Trebuia să existe, nu? Mai jos drumul se lăţea, am văzut şi urme de tractor. Serpentinele, multe şi strânse au trecut pe lângă două mine de uraniu, păzite dar pe cale de închidere. Jos când am ieşit în sat la Anineş am dat de un punct de colectare a fructelor de pădure, cu nelipsita coadă de culegători bruneţi cu căldările cu zmeură pline cu vârf. Alături, un magazin cu conserve, pâine, roşii. Am intrat să luăm măcar nişte pâine dar am fost refuzaţi, magazinul era doar pentru muncitorii forestieri. Am plecat dezamăgiţi dar am fost chemaţi prin spatele magazinului de către o femeie, care ne-a vândut imediat o pâine mare şi bună de tot, scuzându-se că aşa sunt ordinele. Ştiam şi noi, tot în ţara asta trăiam … Acum, dacă aveam de toate, ne-am îndreptat către staţia trenuleţului care mergea către Cetatea noastră, Sarmizegetusa Regia. Am avut noroc, am aşteptat doar vreo două ore. Cu mult zgomot a părut şi trenuţul, mocăniţa, cu câteva vagoane deschise pentru cărat buştenii din munte până în Orăştie la Fabrica de cherestea. Altă daravelă. Nu aveam de unde să luăm bilete că doar nu avea vagoane de personae. Toată lumea se urca însă, noi rămâneam pe jos. Fochistul, enervat de atâta nepricepere din partea noastră ne-a făcut semn să urcăm repede. Nu am mai aşteptat un alt îndemn. A doua staţie era Cetatea, dacă nu punem la numărătoare şi opririle ba din cauza unui pom căzut pe şine, ba că se terminaseră cărbunii şi cobora lumea să strângă lemne.
    La Cetate a oprit special în locul unde se făcea cărarea, pe care ne-a şi arătat-o. I-am mulţumit şi ne-am pus pe urcat, cam trei sferturi de oră cu samarele noastre. Poteca era abruptă, pe lângă un izvor, treceam pe lângă bucăţi de pietre fasonate şi fragmente de coloane. Toate bune dar de sus au nceput să cadă alte pietre, aruncate cu intenţie de apărătorii cetăţii pesemne. Am ţipat să înceteze, până la urmă ne-au auzit şi am putut urca. Pietre fasonate de daci, refolosite de romani şi în sfârşit aruncate pe apa Godeanului de trupa de soldaţi bucureşteni condusă într-o veşnică veselie bahică de către marele academician, tovarăşul Constantin Daicoviciu şi de către ciracii săi. Totul se petrecea fără fotografii, fără caiet de săpături, doar cu sticla în mână. De trei ori am vrut să punem cortul undeva mai la adăpost, de trei ori tovarăşul, bălăbănindu-se ne-a arătat alt loc. Cu mare fereală am reuşit să facem câteva fotografii, în care am reuşit să prindem pe cei care aruncau pământul de pe terasa a XI-a, de lângă sanctuarele mici dreptunghiulare, cu un vagonet, în stânga turnului pentagonal. Cui îi păsa că se îngroapă un zid de susţinere, ce nu va mai fi dezvelit poate nici peste o sută de ani. Nu se cernea nimic, totul se arunca, să se ajungă la “nivelul de călcare dacic”, care doar acesta conta pentru marele academician. În multe locuri s-a trecut cu mult sub acest nivel de călcare, fără măcar să-l observe careva. Ani de zile am trecut pe acolo şi am admirat furia arheolgică ce a cuprins locurile. Se săpau zidurile şi sub temelii, se dărâmau, se propteau, alunecau, ca într-un târziu să înceapă chiar să le betoneze. Îmi venea să nu mai trec niciodată pe aici.

1962 - Cu vagonetul. Foto C.Ionescu

6 decembrie 2015

Autobiografie – încercare

Filed under: zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 16:45
    Autobiografie – încercare
    Născut în 1940, în mai, pe 16, pe la ceasul 3 dimineaţa. Antebelic pot să spun, dar perioada de dinainte de război nu prea am de unde s-o ţin minte.
    Amintirile mele din viaţa intrauterină sunt foarte vagi şi de fapt cred că sunt induse de spusele altora. Altfel de unde aş şti că unul din bunici a fost în trenul care ne-a dus tezaurul la Moscova şi apoi a ajuns în ţară în doi ani, mergând după cum spunea chiar el „din văduvă în văduvă”? Iar celălalt bunic avea şi el pasiunea călătoriilor, mergând pe la anul 1900 cu trăsura pe la Viena, Paris şi Monte Carlo, nu ca să vadă muzeele, ci ca să joace la ruletele cazinourilor. Avusese probabil o premoniţie că o să vină muscalii, iar pe la noi, o să ia şi ce mai rămăsese din fosta moşie.
    Unul din fiii lui, avusese vreo paisprezece din trei căsătorii, adică tatăl meu, după o scurtă perioadă de testare a politicii legionare, a făcut vreo doi ani de front, fiind rănit la Tiraspol. Avusese şi proasta inspiraţie ca în 1936 să agaţe o puştoaică de 16 ani cu care s-a şi însurat în 1939, făcând ei doi şi un băiat care a tot crescut, ce era să facă.
    Şcoala a început-o acesta în 1947, la o şcoală de fete. Nu, nu era singurul băiat, erau patru, un experiment al directoarei care susţinea că băieţii şi fetele ar putea învăţa împreună. Ciudată idee pentru timpul acela. Nu mai ţin minte cum şi ce am învăţat, diplome am luat mereu, de, trebuie şi copiii să aducă ceva bun acasă, nu numai păduchi şi râie.
    Am rămas oricum cu plăcerea nespusă pentru fetiţe, chit că mă băteam cu ele, chit că le înghesuiam în dulapul de haine, dar neştiind de ce. S-au cam plâns sau poate s-au lăudat, nu ştiu, aşa că din clasa a treia ne-au mutat la o şcoală de băieţi.
    A fost mai greu din clasa a cincea, când am început să avem profesori la fiecare materie şi înclinaţiile mele au fost către materiile profesorilor simpatici. Geografia şi matematica au fost primele mele iubite, rusa primul meu duşman. Nu din cauza formidabililor scriitori cu renume ca al munţilor Urali, ci a profesoarei care era fiica Anei Pauker, cominternista care ne explica să învăţăm limba rusă ca să ne pregătim pentru dragul de moment când ţara noastră va fi republică sovietică socialistă. Neavând apetit pentru astfel de momente, nici rusă nu am reuşit să învăţ în cei opt ani în care am fost îndopat cu ea, nici alte materii, gen istoria lui Roller, numele sub care a rămas, sau geografia U.R.S.S. şi Constituţia U.R.S.S., care se predau un an întreg.
    Bacalaureatul, care se numea pe atunci examen de maturitate, l-am luat în ciuda celor şapte profesori de la şapte materii care căutau să te încurce la un examen oral maraton.
    Scăpat de balaurul cu şapte capete am crezut că pot da examen la facultatea care îmi plăcea, la calculatoare, la Politehnică. Nu a fost chiar aşa. Examenele se dădeau separat, după originea fiecăruia. Nu era vorba de etnie sau culoare, ci de funcţia şi meseria pe care o aveau părinţii. Eu aveam după criteriile de atunci o origine nesănătoasă, părinţii mei fiind bolnavi rău, adică terminaseră facultatea. Pentru ca boala asta să nu se propage prin generaţii, numărul de nesănătoşi era limitat drastic. Am căzut la examen, adică nu am fost admis mai precis sau cum se spunea eufemistic, am fost admis fără loc. După un an drăguţul de tatăl meu mi-a comunicat că nu mă poate întreţine acasă după ce că i-am făcut ruşinea de a nu intra la facultate. Ce să spună el colegilor de servici? Că sunt înapoiat mintal?
    M-am angajat pe post de muncitor necalificat la o întreprindere de montat aparate de radio, Radio Popular. Şi asta cu pile căci nu se găseau locuri de muncă la „Forţele de muncă”, cele de pe strada Mendeleev. Un frate de-al mamei mele a pus o vorbă bună să fiu angajat pe ilustrul post de muncitor necalificat. Acolo am învăţat o serie întreagă de lucruri interesante şi utile, nu de la maiştri, ci de la fetele cu care lucram în banda de montaj. Au fost foarte afectate când după un an am intrat la facultate, la Matematică de data asta.
    Profesori buni şi profesori proşti, colege bune şi colege rele, colegi buni şi colegi stupizi. Sigur că nimeni nu-l poate uita pe profesorul Grigore Moisil sau pe academicianul Solomon Marcus la care am urmat cursul de lingvistică matematică. În ultimul an de facultate parcă mă apucase amocul, nu mai ţin minte ce se întâmplase. Am terminat cu chiu cu vai şi am ajuns pe post de… stagiar la o întreprindere electrotehnică din cartierul Floreasca. (Aşa scrie în cartea de muncă: puncte puncte stagiar!).
    Am avut norocul să cunosc oameni deosebiţi, cum poate nu te aşteptai. După nenumărate aventuri interesante am ajuns la un centru de calcul de minister. Un minister într-o ţară comunistă parcă era o lume ştiinţifico-fantastică, de fapt pot spune kafkiană. Se centralizau cifre scoase din burtă, pentru produse care aveau costuri aberante, ce se schimbau din condei, cantităţi care nu aveau nimic cu realitatea, se dădeau indicaţii absurde.
    Eram interogaţi, pot spune, în fiecare lună, de nişte idioţi ce-şi găsiseră menirea. Am scris însă mult, nici nu vă vine să credeţi. Scriam romane de proiecte, unele spre surprinderea mea, foarte apreciate chiar dacă lipseau „elogiile”. Dar se cam săturaseră toţi de aşa ceva. Am fost dat un pic mai deoparte, să nu stau în calea ministeriabililor cărora nu le făcea plăcere să mă întâlnească, ba chiar, la un moment dat, a trebuit să mă transfer la un centru de calcul de pe Calea Griviţei.
    Acolo m-a prins şi Revoluţia. Eu continui să-i spun revoluţie, pentru mine a fost. Am fost la Universitate atunci când a început totul în Bucureşti, dar mai multe indicii m-au făcut să-mi dau seama că nu sunt întâmplările aşa cum le vedem noi. S-a tras, s-a tras în oameni, nu în sus cum s-a spus mai târziu. Au murit oameni, pentru ce? Ca să vină minerii în Bucureşti, să omoare alţi oameni? Pentru ca un eşalon doi sau trei al nomenclaturiştilor să ajungă la ciolan?
    Cu prima ocazie am plecat de la centrul de calcul unde lucram la un proaspăt SRL, apoi la altul, apoi am ajuns să mă ocup de administraţie la o cunoscută revistă literară, de unde am binevoit să şi ies la pensie.
    Cu greu am reuşit să ascund faptul că scriam pe acasă. De două ori chiar erau să mă prindă! Cum să nu scriu când am fost douăzeci de ani la rând în ZONĂ? Zona Cetăţilor dacice din Munţii Şurianu, numiţi până mai ieri Munţii Orăştiei, zonă în care mi se părea de fiecare dată că sunt într-un tărâm fantastic, unde totul este posibil, unde pietrele, pomii şi animalele îmi vorbeau cu dezinvoltură. Eram la mine acasă. Toţi păreau să fie acolo dintotdeauna, oamenii, munţii, dealurile şi cetăţile. Doar arheologii ce-şi făceau veacul o lună pe an la Grădiştea făceau notă discordantă, parcă erau figuranţii unui bufet sătesc. Aşa a fost să fie.
    Preferam, la un moment dat, să nu mai merg la ruinele devastate de la Sarmizegetusa Regia şi să pun cortul, între vulpi, urşi şi vipere la Ponorâci, pe Platoul Luncanilor, o altă minune de loc, de care, nu ştiu de ce, se fereau arheologii. Acolo, între peşterile de la Cioclovina, Ponorâci, Călianu, Ponor, se află alte cetăţi, valuri, aşezări dacice ascunse ochiului deocamdată.
    După 2002 am reuşit şi eu să văd ceva din oraşele vechi şi noi de care este plină Europa. Mi-am îndeplinit nişte dorinţe pe care le aveam de zeci de ani, să văd Grecia, Italia, Franţa, Austria, Anatolia. Civilizaţii surori pe care din cauza unor împrejurări ce nu depindeau de noi, nu le-am putut cunoaşte atunci când trebuia. Nu-mi dăduseră voie să le vizitez înainte deoarece, după cum mi-au spus „nu prezentam garanţii morale!”.
    Acum? Acum îmi rearanjez timbrele în clasoare şi scriu ce-mi şoptesc lupii, urşii, pomii, rugii de mure şi de zmeură, parfumaţii şi delicaţii fragi, nu înainte însă de a fi toţi mirosiţi şi marcaţi de către V5 şi rudele sale încodate.
    ……………………………
Older Posts »

Powered by WordPress