1.La lansarea candidaţilor locali “democraţi”, între două strigături mortuare, Boc îi face “penali” pe cei din guvernul USL, în timp ce fostul Ungureanu sună adunarea la “ungureni”. Confuzia este totală.
2. Nici Băsescu nu mai ştie ce spune şi revine cu tot felul de precizări imprecise. Îşi alege propoziţii stupide atunci când dorinţa lui de a “scoate din sistem” cât mai mulţi pensionari nu se mai poate concretiza.
3. Proşti, tâmpiţi, criminali, din ce este formată această adunătură ce-şi zice Asociaţie?
George Baron de Lövendal
Întoarcerea unui dac
Din Danemarca în Dacia
Alt dac
philatelica.ro îşi continuă apariţia în pofida greutăţilor inerente. Un grup de filatelişti perseverenţi şi cu multă, multă personalitate şi încăpăţânare ţin în viaţă singura revistă ce apare şi pe universul internauţilor. Cu excepţia Studiilor Filatelice Braşovene, care şi ea apare sistematic, în ediţie tipărită trimestrială însă, despre celelalte reviste filatelice nu mai ştiu nimic. Despre unele dintre ele ştiu sigur că şi-au dat duhul, din cauze de “AN” iar altora nu le pot da decât sentinţa de “NUP”! Asta este … Până şi blogurile filatelice s-au mai subţiat şi ele, cu excepţia mereu aşteptată a articolelor scrise de “Max Peter”.
Numărul 2 (19) din martie-aprilie 2012 al philatelica.ro, care cred că este destul de proaspăt apărut, începe cu un articol al editorului, este vorba evident despre dl. Dan N. Dobrescu, care ne informează asupra insuccesului dealtfel aşteptat al ultimei licitaţii Feldman cu mărci româneşti. Cauzele sunt generale.
Urmează începutul unui serial al dlui Dumitru F. Dumitru despre Ştampile pentru ziare şi periodice 1895-1938, cu o ilustraţie bogată şi interesantă. Laszlo Kallai are un articol despre “spamul” ce ne invadează cutiile poştale. Emanoil Săvoiu ne aduce noutăţi despre rutele corespondenţei POW din lagărul de ofiţeri stăini Dobrovăţ, Vaslui din 1917-1918. Călin Marinescu ne întreabă când s-au introdus maşinile de francat mecanic. Noroc că ne răspunde tot dânsul, căci altfel n-aş fi putut dormi şi ar fi fost păcat. Florin Patapie-Raicu continuă serialul despre mărgele de sticlă şi istoria lor milenară reflectată şi documentată în micile timbre. Mircea Pătrăşcoiu atacă şi dânsul mecanotelia, cu semnalarea diferitelor tipuri de maşinuţe de imprimat. Valahicum îşi continuă peregrinările pe mapamond datorită d-lui Kallai. Dl. Dan N. Dobrescu îşi continuă periplul filatelic printre inventatorii şi descoperitorii români, poposind de astădată la vechiul şi îndrăgitul muzeu de peste drum de sediul guvernului cel cu mult mai puţin îndrăgit, cel ce ne ia şi din pensii şi ne va lua şi din anii de viaţă. Şi după ce aflăm despre ultimile apariţii filatelice cu care ne blagosloveşte Poşta Română prin organul ei larg, citim la sfârşit cu mare plăcere un articol al dlui Silviu N. Dragomir despre timpurile când peste lumea filatelică domnea dl Khiriac Dragomir.
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
57. O gaură mai jos
Ce să fac, asta este situaţiunea. Un titlu mai explicit nu am găsit. Este adevărat că îmi aduce aminte de alte bâjbâieli de care am avut parte pe când învăţam să călăresc. Toată lumea bâjbâie la început, dar pe urmă, vorba unei foarte vechi cunoştinţe întâmplătoare de la o coadă la gaz, « ca trenu’n gară ».
Acum de, găuri sunt multe pe lumea asta. Una mai aşa, alta mai altfel, lumea a căutat să le dea câte un nume care să le diferenţieze, că altfel toţi s-ar îmbulzi la prima găsită. Şi aşa au apărut Gaura Mare, Gaura Mică, Gaura Fetei, Gaura Turcului, Gaura Neagră, Gaura cu Muscă, Gaura Miresei şi tot felul de altfel de găuri care de care mai ademenitoare. Aşa că speologii şi nu numai dânşii, au ce face. În această privinţă ZONA este parcă mai bogată decât alte ţinuturi. În special pe lângă culmea Vârtoapelor şi de prin Cioclovina până în Ponor, parcă se ţin găurile una lângă alta, să nu se piardă şi mai sunt şi legate între ele cu fir argintiu de apă rece şi cristalină. În tot masivul Şureanu sunt cunoscute acum circa 500 de peşteri, ceea ce duce la o primă aproximare a existenţei a cel puţin 2.000 de “găuri” mai mici şi mai mari. Asta e treaba cu găurile. Când crezi că le-ai cunoscut pe toate, atunci afli că mai sunt pe alături încă pe atâtea, mai interesante.
Coboram pe Valea Ponoriciului, o vale mult mai umblată decât s-ar părea la prima vedere. Găsisem o ocazie, un camion ce urca pe drumul de la Ohaba-Ponor, pe la exploatarea abandonată de alumină, pe serpentine uneori abrupte, pe deasupra Fundăturii Ponorului pe care o lăsa în dreapta, cu priveliştea de pe altă lume, pe lângă două case, una jos de tot în stânga spre Valea Ponoriciului, alta jos de tot în dreapta, ca apoi pe sub vârful Paltinul, să coboare la pârâul Ponorici pe care îl traversează şi urcă iar pe nişte serpentine relativ de curând tăiate în calcare, ca să ajungă în sfârşit pe drumul vechi de culme, Drumul Drepţilor, ce ajunge în Poiana Omului, la stâna de acolo, apoi să se întindă până tocmai pe Dealul Meleii şi încă şi încă mai departe, dacii or şti mai bine până unde. Am coborât din bena prea largă şi prea săltăreaţă a camionului la pârâu, unde prima mişcare a fost să ne aşezăm cu spatele sprijinit de rucsaci, să ne odihnim, să ne treacă bălăngăneala din creier şi să întocmim inventarul găurilor din pantaloni. Pantalonii aceia din doc verde pe care-i purtau pe atunci toţi oamenii ce umblau pe coclauri, fie ei turişti, ţărani, forestieri sau ciobani. Blugilor le-au mai trebuit aproape douăzeci de ani să ajungă şi ei pe munte. Dar acum sunt nedezlipiţi de pe fundul tuturor.
Odată recuperaţi, cusuţi şi adăpaţi am găsit un loc de pus cortul, adică nici prea aproape de apă, nici de pădure, adică taman în potecă. De unde să ştim noi că pe aici treceau oamenii cu oile, cu măgarii lor, cu câinii cei mari dar liniştiţi, iar noaptea de aici se adăpau toţi urşii şi toate vulpile riverane? Dar am învăţat destul de repede. O zi şi o noapte ne-au ajuns să ne hotărîm să mutăm totuşi cortul un pic mai la vale şi un pic mai sus. Aici, măcar ziua era linişte. Noaptea, ca peste tot în Zonă. Ochi sticloşi ne urmăreau fiece mişcare. Iar dacă mai tăceam şi noi un timp, umbre se apropiau de focul nostru, fără nici o frică. Iar dacă le intindeam o bucată de pâine, veneau, o luau cu atenţie şi cu delicateţe, dar tot timpul cu ochii aceia omeneşti pe noi. Era o familie de vulpi. Tatăl, mama şi şase copilaşi. Aveau locuinţa sus pe culme, lângă Val, într-o îngrămădire de stânci ce nu ştiu nici acum dacă este naturală, Vârful lui Vârfete, un nume cam stupid, cine ştie ce istorie o avea şi el. Nu aveam de unde să ştiu că eram în faţa lui Vulpu, cel fără de vârstă, vulpoiul cel şiret ce se juca cu timpul cum se joacă un copil cu pietricelele. Am făcut o vizită protocolară până la cătunul Ponoriciului, de fapt trei case bătrâne, aparent părăsite, ce-şi aşteaptă noii locatari, căci cei vechi s-au dus să se odihnească sus pe tăpşan, la umbră, lângă intrarea aproape neştiută a avenului Ponorici. Locul este împrejmuit bine, să nu cadă vacile şi mai ales boii în groapa ce pare fără de fund. Locul dintre case şi cruci pare şi el lucrat, dar nu de mână de om. Ţigle sparte ce pot să aibă o sută de ani sau poate chiar două mii, apar dintre brazdele ce par mai curând scurmate de râmători decât săpate de oameni gospodari. Din brazde se ridică lujeri de cartofi şi tufe de ardei iuţi. Teribilă combinaţie. Probabil un Miciurin local o fi vrut să îi încrucişeze, dar operaţiunea a eşuat, marea distanţă intercontinentală dintre originile lor fiind o barieră de netrecut. Deocamdată. Un pic mai jos, acolo unde Pârâul Ponoriciului se dă cu capul de o stâncă, pe care a şi reuşit s-o ridice şi să treacă pe dedesubt, dăm pe jos de nişte pietre albe ce par scheletele unei caravane ce a încercat să străbată Drumul Drepţilor. Pun mâna pe ele, parcă ar fi creta de la şcoală. Moale, albă şi uniformă. Păi dacă aşa sunt stâncile pe aici, ce să mă mai mir că pâraiele îşi fac loc pe unde vor, pe dedesubt, pe deasupra, mâine se răzgândesc, o iau înapoi de parcă ar curge la deal, se aruncă pe urmă de la zeci de metri în interiorul pământului, în palate de calcar pe care nu le bănui când treci prin iarba deasă şi înaltă ce îmi acoperă imediat urmele paşilor. Vacile ce pasc iarba asta parcă sunt toate borţoase, pregătindu-se să nască aşa cam doi, trei viţei deodată. Să fie doar de la iarbă, sau şi de la mugetele de minotaur ce se aud noaptea atunci când plouă cu cisterna şi trăzneşte la fiece secundă?
Vulpu îmi arată drumul, pe o potecă ce doar el o găseşte, după cine ştie ce semne mistice, poate după acele trei patrate imbricate şi ţinute în frâu de o cruce fără de inimă, semne ce le poţi vedea scrijelite pe unele stânci. Oamenii spun că şi pe aici or fi jucat jidovii ţintar. Jidovii cei vechi, cei ce se jucau mai curând cu munţii decât cu pietricelele au dispărut de mult de pe aici, ultimii murind tocmai la Ardeu, de cealaltă parte a Mureşului.
Am înţeles că ne îndreptăm spre hruba ce se deschide sub Vârfete. De mult voiam să ajung acolo, se vede intrarea destul de bine de la distanţă, mascată totuşi de copaci înalţi şi de mărăcinişuri. După o oră de mers ajungem chiar la buza intrării. De aici drumul coboară brusc cam la 45 de grade. Intrarea e îngustă de trei metri dar înată, cam de zece şi trecerea se îngustează spre interiorul muntelui. Drumul pare blocat de zeci de trunchiuri de copaci căzute de-a-valma şi în diferite stadii de descompunere. Ciuperci mari cu pălăria galbenă dau o notă de culoare decorului drăcesc. Un vânt rece îţi taie tot avântul şi curiozitatea. Fac o pauză, cu spatele adăpostit de o stâncă. Vulpu stă şi el şi se uită la mine parcă măsurându-mă.
- He, face Vulpu.
- Ce e? Fac eu.
Capul începe să mă doară brusc. Îmi trece prin el o scânteie, urma unui gând străin.
- O gaură mai jos.
Ce-a fost asta? Nu e nimeni prin preajmă. Doar nu … Ba da. Vulpu este. De la el mi-a venit gândul. Acum s-a ridicat şi practic mă târăşte după el. Coborîm cam zece metri, dar nu prin peşteră ci pe panta muntelui, ţinându-mă de copaci. Vulpu nu se ţine de nimic, se pare că mersul în patru labe are avantaje incontestabile. E bine de reţinut. Cu pantalonii cam jegăriţi pe partea pe care un om normal ar sta pe scaun, ajungem la o mică platformă care aş jura că nu este tocmai naturală. Este deasupra unei stânci şi nici o potecă nu pare să treacă pe aici. Între două pietre mari şi albe se face un fel de canal, şlefuit de apele ce or fi trecut pe aici acum câteva milioane de ani. Am senzaţia că muntele este sfredelit în toate direcţiile de albiile succesive ale acestui acum pârâiaş cu nume simpatic Ponorici, ce rimează fantastic cu arici. Îmi trec prin cap tot felul de cuvinte. Pogonici, revista de demult, al cărui nume nu este altceva decât al băiatului ce mână vitele la arat dar şi al celui ce însoţeşte mireasa la biserică. Ce conexiuni ciudate, ce jocuri de cuvinte au dus la astfel de nume. Şi când mă mai gândesc că la nici 30 de kilometri de Sarajevo, în Bosnia ipoteticelor piramide există un loc asemănător şi cu acelaş nume … Mai bine să nu mă mai gândesc.
Canalul, sau Gaura de Jos, cum mi s-a sugerat într-un mod atât de neobişnuit, era aproape orizontal, cu diametrul de aproape doi metri şi cu pardoseala plată, fără nici o denivelare. Contrastul era mare între cele două « găuri » suprapuse. Alte milioane de ani s-or fi scurs între naşterile lor. Sau poate mai puţin, după cum arătau pietrele albe de cretă de prin vale. Cine ştie? Mai ales că parcă văd pe jos urmele ce le-a lăsat o sanie prin zăpada împietrită.
Înaintăm în munte preţ de nu mai mult de 100 de metri. Se face o bifurcaţie. “Drumul“ principal coteşte brusc la stânga, tot cam la orizontală. În dreapta un alt drum este barat de o cădere de pietre mari, ce mă duc cu gândul la pietrle dărâmate din Vârful lui Vârfete, sub care cred că ne şi aflăm. Printre pietre, pe nisip se văd urme dese de vulpi. Vulpu se uită cu satisfacţie către mine. Este clar, cunoaşte de mult potecile subpământene. O luăm spre stânga totuşi, nu este întuneric, mţam obişnuit sau poate că vine chiar o lumină de undeva de sus şi de departe. Aşa e. Şi iarăşi am bănuiala că am mai trecut pe aici, dar pe deasupra, pe Valul de la Ciclovina, pe Troian cum îi spun sătenii. Lumina vine chiar din primul aven din dreapta când urci, după cele două castre din Poiana Mare. Avenul continuă în jos, unde parcă se aude un clipocit. Poate că este continuarea Pârâului Calienilor, cel care dispare într-o peşteră din valea cu stâna celor din Galaţi, nu Galaţiul de pe Dunăre ci satul de lângă Pui.
Drumul continuă şi iarăşi se vede o luminiţă. Luminiţa de la capătul tunelului, cea pe care ne-o promit toţi. O lumină verde face să strălucească ciudat drumul. Este verde de la vegetaţia ce se apleacă de sus spre fundul altei doline străpunse de apele de ploaie. Facem o pauză, ne aşezăm spate în spate, Vulpu şi cu mine. Căldura lui îmi dă siguranţă în lumea aceasta străină. Cred că şi el simte la fel.
- He, face Vulpu.
- Mde, fac şi eu. Ne ridicăm şi mai mergem. Cu mai multă atenţie, se vede iarăşi o luminiţă, dar este tare departe. Mă sprijin cu mâna de perete. Nu este chiar atât de neted pe cât mi se păruse la început. După vreo cincisprezece minute de mers încet, pe dreapta, sus se vede intrarea unei alte doline. Pe stânga peretele se îndepărtează brusc. Îmi aduc aminte că totuşi am la mine o lanternă mică, luată aşa, pentru orice eventualitate. Cum am putut să uit de ea? O aprind. Priveliştea este deconcertantă. Sala este semicirculară, cu stâlpi de calcar cruţaţi în stâncă. Cred că erau treizeci de stâlpi înalţi de vreo zece metri, cu diametrul de aproape doi metri. În dreapta, în mijlocul dolinei se ridica un con cu materialul căzut de sus. Dar era pietrificat ca şi maldărele de materiale pe care abia acum le desluşeam pe perimetrul sălii. Erau tot felul de obiecte, amestecate, statui, armuri, arme, scuturi, vase mari şi mici de metal, toate prinse într-un văl de calcar alb dar aproape transparent. Probabil că fuseseră puse pe un fel de rastele de lemn, care dispăruseră de mult. Brusc mi-am dat seama şi unde eram. Chiar sub “bastionul” care se face pe partea stângă cum urci pe Troian. Bastion al cărui rost era complet neclar acolo. Iar toate aceste obiecte fuseseră coborîte prin pâlnia din dolină. Vulpu se uita liniştit la mine cu un aer de Majestate. Se vede că ştia bine ce sunt. Memoria ancestrală îi spunea tot. M-am aplecat să văd mai bine. Şi mai ales, tentaţia fiind mare, am căutat să mişc din loc un obiect mai mic şi rotund. Imposibil. Parcă era crescut acolo. Parcă eram în subteranele unui muzeu, după un bombardament. Drumul continua. O arcadă cu motive geometrice pe margine marca un altfel de drum. Mai înalt şi mai larg. Nu am mai putut însă merge mai departe. Tavanul era surpat. Bucăţi mari de calcar fisurate şi acestea, dar acoperite de un văl de calcar alb semitransparent, ne opreau. De sub o astfel de stâncă ieşea o cască metalică. Mai departe nişte lănci lungi. M-am dat repede înapoi. Casca nu era goală. Mai fusese cineva pe aici? Sau poate era chiar unul din proprietari? Nu îmi dădeam seama, era destul de întuneric şi nici Vulpu nu voia să îmi mai spună ceva lămuritor. Nici că mai aveam vreun chef de mers mai departe. Nici îndemnurile pe care mi le făcusem singur dis-de-dimineaţă, nici prezenţa lui Vulpu nu îmi mai ajungea. Trebuia să ies imediat. Parcă o mulţime de suflete împietrite mă urmăreau cu privirile şi erau gata să iasă din stâncă. Şi nu păreau prietenoase deloc. La început încet, apoi tot mai repede, privind cu teamă înapoi, am luat-o spre ieşire. Mă împiedicam în te miri ce, doar ştiam că podeaua este netedă. Parcă îmi punea cineva piedică sau şi mai rău, parcă nenumărate mâini se îndreptau după mine să mă tragă înapoi în munte. Iar Vulpu nu mai era nicăieri. Mă apucase panica. Panica ce a pus capăt multor explorări, poate mai interesante. Am alunecat, n-aş putea să spun exact ce s-a întâmplat. Abia am reuşit să întind mâinile înainte. Parcă mă ţinea ceva de gât. Un urlet ca de fiară se porni zguduind pereţii cu ecouri suprapuse.
- Heeeeee Heeeeee Heeeeee …
- Heeeeee Heeeeee Heeeeee …
Cu ultimile puteri mă ridicai şi ajunsei la intrare. Vulpu stătea în picioare, cu blana ca de arici şi cu un rânjet demn de un extraterestru antropofag. Brusc m-am liniştit. Vulpu la fel. Voiam să mă îndepărtez cât mai repede de « Gaura de Jos ». Să cobor nu aş fi putut decât cu o scară de frânghie, aşa că, am urcat după metoda brevetată de zeci de mii de ani de patrupede. Am reuşit să-mi năclăiesc şi genunchii, nu numai fundul pantalonilor. Am ajuns la « Gaura de Sus », neprietenoasă la vedere, dar cînd mă gândeam cum a fost « Gaura de Jos », păi îmi venea s-o iau în braţe. Dar, cum nu era posibil, am luat-o aşa, lipa-lipa după Vulpu până jos la pârâu, acolo unde dispărea sub stâncă. Doi excursionişti se spălau pe picioare acolo de unde iau apă cei ce campează pe aici.
- Vai ce seamănă căţelul dumneavoastră cu o vulpe. Pot să-l mângâi puţin ?
- Puteţi să-i faceţi ce doriţi, domnişoară.
S-a apropiat şi a dat să-l mângâie. Vulpu şi-a luat înfăţişarea extraterestră şi a rânjit diabolic. Fata s-a dat înapoi, de era să-mi cadă în braţe. Şi nici n-am fost pe fază, eram într-un picior, tocmai îmi scoteam pantalonii să îi spăl.
Era să leşine. Dar şi-a revenit repede, se pare că mai văzuse chiloţi bărbăteşti, măcar pe frânghie la ta-su acasă. Au plecat repede bodogănind, nu ştiu încotro şi nici nu mă interesa. În două ore eram gata uscaţi. Uscaţi pentrucă şi Vulpu profitase şi se băgase în scăldătoare. Bine că nu ne-a văzut vreun cioban. Am ajuns la cort, curaţi şi fercheşi, parcă atunci coborîsem din limuzină. Am tras un somn de cred că am speriat toţi urşii din ZONĂ. Eu în cort, Vulpu afară, dar cu coada înlăuntru, să nu răcească.
Am jurat să nu spun la nimeni cât de curajos am fost şi nici ce am văzut sau cred că am văzut. Dar mă mai întorc eu …
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
56. Micul Rex rătăcit la Cosoneşti.
Cei doi puişori ai Clocăi, găina moţată şi cu gâtul gol a lui Alu Zgârcea Cosonarul au lipsit toată noaptea de acasă. Asta n-ar fi cine ştie ce catastrofă, acum sunt destul de mari, pot să-şi poarte şi singuri de grijă, să se îndestuleze nu numai cu iarbă proaspătă ci şi cu viermişori albi şi dulci de care sunt pline baligile drumului către Cetate. Problema este însă că de câteva nopţi cosonarii sunt treziţi noaptea de nişte răgete înfiorătoare şi de zdruncinături ale dealului Cetăţii. Vasilca îşi tot făcea cruci peste cruci de era să se înnece cu ele. Amică şi Amare, cele două ale lui Alu Zgâncă se tot băgau în el, de frică, de bunăseamă, de abia mai răsufla şi el bietul băiat. Era obosit de la bătutul cosonilor, tocmai venise o comandă mai serioasă de la Muzeul de Istorie din München. Cloca barem îl ciupea pe Clocu, zmulgându-i penele de pe cap şi spunându-i
- Fii cocoş, bărbate, ce dracu. Ne-au dispărut copilaşii şi tu nimic.
Clocu scotea şi el săracul ciocul din coteţ, îşi apleca un pic capul spre stânga, apoi spre dreapta, doar, doar i s-or fi ascuţind simţurile şi i s-o mai mări un pic HDD-ul, să poată judeca ce se întâmplă pe afară. Şi Cloca plângea şi Clocu mai dădea un pic din aripi a neputinţă, nici să strige nu mai putea.
Vulpi5 trăgea de sacul meu de dormit, doar m-oi trezi să fac ordine în Univers. Dar nimic. Ca tuturor entităţilor atotputernice, nici mie nu îmi păsa nici cât negru sub unghie, cum se spune pe aici prin Zonă, de scheunăturicile celor din jur. Aveam treburi mult mai importante. Visam. Visam că tocmai fusese ales primar la Orăştie un ginecolog de meserie şi căruia toată populaţia îi dăduse votul pentrucă susţinea realizarea unei autostrăzi suspendate, pe dedesubtul munţilor, de la Orăştie până la Sarmigetuza, acolo lângă Baia romană. Ce proiect fantastic! Cu cât s-ar reduce timpul de acces! Ce trafic ar mai fi ! Ce autobuze luate din faţa pieţei de ardei din Orăştie. Adio ocazii cu tractorul, cu căruţa sau cu camionul plin cu lemne … Dar oare nu s-ar putea face chiar nişte vagoane pneumatice ce să meargă aşa ca un glonţ printr-o ţeavă, cum voia marele Coandă să facă pe la Mâneciu-Ungureni ? Dar parcă s-a şi realizat proiectul, văzusem ţevile întinse pe valea Teleajenului. Problema a fost că nimeni nu ştia unde duceau şi ce transportau. Au dispărut peste noapte, cred că după revoluţie, când nişte întreprinzători le-or fi venit de hac.
Aşa că V5 putea să tragă cât voia de sacul meu. A tras cât a tras, dar pe urmă a renunţat şi s-a dus la Dom Camion. A avut noroc. Acesta era sculat, aproape îmbrăcat şi cu puşca în mâini. Vasilca trăgea de el înapoi în casă, bocind cât putea de tare
- Cui mă laşi Dom Camion? Cine mă mai ia acum, când am şi un Camionaş după fusta mea?
- Lasă dragă, când mă întorc, te mai iau eu odată şi-ţi dau şi pielea Dragonului cadou.
- Nu-mi trebuie nici o piele de dragon, mie mi-ajunge pielea ta.
- Cum, nu vrei o piele de dragon pătat, aşa cu verde şi portocaliu, să-ţi faci paporniţă din ea, să te invidieze toate fufele din Bucureşti. Ba cred că îţi rămâne şi de nişte glodari, să te dai cu ei de la Cetate până aici. Iar coarnele dragonului să ţi le pui pă cap, să rămâie căscate tăti prinţăsili Ripublicii.
- De, io ştiu, poati n-ar strica acilea, aş avea şi eu succesuri mai multi când aş duce laptili la Case. Ia dute şi vezi ce e hărmălaia aia.
- Păi mă duc, io ce-ţi spui, uite mă duc şi cu V5, telectualul nost.
- Ei, dă ce nu spui aşa? Cu el eşti în siguranţă.
- Hai V5, să vedem ce e pe deal.
- Păi Nene Camion, puişorii Clocii au plecat pe acolo aseară şi nu s-au întors încă. Dacă ai vedea-o pe Cloca … Dar şi Clocu, parcă l-a bătut cineva peste creastă.
- Aşa e el. Nu ştie decât să cânte dimineaţa de îi trezeşte pe toţi.
- Dar mai ştie ceva, Nene. Ai văzut ce puişori drăguţi are?
- Şi ce, crezi că el a făcut ouălele ? Nici de asta nu e bun. Tot Cloca face şi ouălele.
- Grea e viaţa. Dar eu ştiu unde sunt puişorii cei drăguţi. Ştiu şi ce e cu zgomotele alea teribile.
- Ei nu mai spune. Chiar aşa? Unde sunt?
- Mata ştii că Tati, Dom Engineriu vreau să spun, doarme tun acum, nu am reuşit să-l trezesc cu nici un chip.
- Păi lasă-l să doarmă, că o fi obosit. Ce legătură are Domnia Sa cu puişorii şi cu răgetele astea?
- Are, Dom Camion. De câte ori doarme aşa şi visează se întâmplă câte una boacănă tare. Acum, ştiu că visează că primarul din Oraş a promis că face o autostradă suspendată pe sub munte. Iar staţia de la Cosoneşti este chiar aici după colţ unde drumul spre Cetate o ia la stânga iar Drumul Putineilor, merge tot în jos pe malul ăsta stâng.
- Şi de unde ştii tu ce visează Dom Engineriu? Şi dacă ai ştii, ce-ţi pasă ţie, pui de vulpe? Şi ce legătură are asta cu puişorii Clocii?
- Păi, între mine şi Dom Engineriu, Tati vreau să spun, este o legătură mai specială. Eu ştiu tot ce visează Tati.
- Măi V5, ce-i cu tine? A început să mă doară capul. Hai mai bine să căutăm puişorii şi să omorîm Fiara. I-am promis Vasilcăi să-i aduc o piele de drac.
- Nu e nici un drac Nea Camioane. Este doar un alt puişor, pe care drumul ăsta nou făcut de primarul din Oraş l-a făcut să se rătăcească. Ştiu sigur că e aşa. Ţipă după părinţii lui. Haide să-l ajutăm şi pe el.
- Astea sunt numai prostii. Dacă spui însă că ştii unde sunt puişorii, hai repede.
Dădură colţul şi o poartă mare de fier forjat, parcă făcută de Ăl Bătrân sus la Coliba Ţiganilor, stil 1900, pe care scria cu litere ronde “METRORAŞ”şi “COSONEŞTI”, ducea în jos pe nişte scări largi. Hmmm … Metroul Orăştie care vasăzică. Nu e rău deloc. Primarul ginecolog nu avea totuşi idei proaste.
Dom Camion cu puşca ridicată şi Vulpi5 cu coada tot ridicată, să n-o murdărească, coborâră cu atenţie. Peronul mare, cât pentru câteva sute de turişti curioşi, era ocupat în exclusivitate de cei doi puişori, ce căutau să convingă o găină mare şi ciufulită să meargă după ei. Găina asta era cât o vacă însă şi avea nişte dinţi multilateral dezvoltaţi în tot ciocul. Şi făcea o gălăgie de speriase probabil toate trenurile supra-sub-terane care ar fi încercat să treacă pe acolo.
Văzându-l pe V5 îi alergară în întâmpinare.
- Vai, V5, ajută-ne să aducem puişorul ăsta mare acasă. Să vezi ce o să se bucure şi Clocu şi Cloca.
- Măi copii, ăsta e pui, dar nu e de găină, este un pui de dinozaur. Şi îl cheamă Rex, dacă asta vă spune ceva. A intrat în tunelul ăsta, a venit din lumea lui şi nu ştie cum să ajungă înapoi.
- Dar tu nu vezi că seamănă cu noi?
- Of, ce mă fac cu voi? O să vă duc la şcoală la Orăştioara de Sus, să învăţaţi şi voi câteceva. Dar cred că în curând o să trebuiască să facem aici în Cosoneşti o şcoală, măcar nişte clase zero.
- Păi dacă sunt zero, dece să le mai facem ?
- Pentrucă aşa e ordinul. Iar Ordinul nu se discută, se execută.
- Dece, V5, cum să nu putem discuta orice? La noi în curte …
- Oh, ce mă fac eu cu voi? Dom Camion, te rog dute mata şi trezeşte-l pe Tati şi roagă-l să vină aici. Între timp, noi o să urcăm scările astea. Haideţi puişori, urcaţi-vă pe coada mea.
- Bine, am plecat, dar să nu aduceţi şi orătania asta cu voi.
- Nuuu, Dom Camion, cum o să facem aşa ceva?
Şi veni Dom Camion la mine şi nu se lăsă până nu mă trezi din somnul cel plin de întâmplări. Mă luă cu el, să mergem în staţie, spunea. Care staţie, nu ştiu. Am ajuns la cotul drumului. V5 cu cei doi puişori ne aşteptau.
- Mulţumim, Dom Engineriu, bine că am ajuns acasă. Şi credem că şi Rex cel mic şi-a găsit părinţii.
- Care Rex, ce spuneţi voi?
- V5 îmi arătă în spate cu lăbuţa.
- Uite, este acolo în staţie.
Mă uitai. O grămadă de fiare vechi stătea pe o movilă de pietriş. Erau fiare aduse pentru Alu Zgârcea, fiul lui Alu Zgârcea, cel ce pe ce punea barosul, în aur transforma. Pe una din fierotenii se vedea scris “METRORAŞ”şi “COSONEŞTI”. Oricum mâine din ele vor ieşi nişte cosoni frumoşi, a căror fală se va duce în toată lumea.
Iar Cloca şi cu Clocu se vor împăca şi se vor săruta în cioc întru fericirea întregii comunităţi cosoneştiene.
Un pas înapoi vă rog, dar repede
Institutul pentru Studii Avansate – Wissenschaftskolleg zu Berlin le-a retras titlurile false de “doctori” lui Horia Roman Patapievici, preşedinte ICR şi membru GDS, şi lui Sorin Antohi, membru fondator GDS şi informator.
Preşedintelui Ungariei, Pal Schmitt i s-a retras la 29 martie titlul de doctor de către Universitatea Semmelweis, care a calificat “plagiat” teza lui asupra istoriei Jocurilor Olimpice susţinută cu douăzeci de ani în urmă. Pal Schmitt, refuză să demisioneze, considerând că nu există “nicio legătură” între teza sa şi funcţia de şef de stat, informează AFP. Bine că nu am doctoratul.
Wass Albert, “Secuiul Rătăcitor” care a ucis evrei şi români, condamnat la moarte pentru crime de război, are statuie în centrul oraşului Odorheiul Secuiesc. Oare n-ar putea autorul să şi-o bage la el în casă?
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, vineri, recursul SRI în dosarul Rompetrol. SRI trebuie să plătească 50 de mii de lei daune lui Dinu Patriciu pentru încălcarea dreptului la viaţă intimă, în perioada în care i-au fost interceptate convorbirile telefonice în acest dosar. Oare SRI-ul nu mă ascultă şi pe mine?
O bucată din piciorul unui urs, găsit în bagajul unui chinez care se pregătea să plece la Roma, a fost confundată cu o bucată din piciorul stâng al unui om. Chinezul o cumpărase, fără acte, bineînţeles de la un restaurant cu specific vânătoresc, pentru a o vinde în Italia. Acum este urmărit pentru … braconaj. Tot este mai bine.
Act neimportant pierdut prin sertare. Ordonanta de urgenta privind majorarea redeventelor la minereuri feroase si neferoase, aur, platina, argint, mercur, ruteniu, osmiu, rodiu, iridiu, paladiu şi platină, la transportul si la tranzitul petrolului a fost citită la Guvern la finele anului trecut, dar nu si publicată în Monitorul Oficial, urmând sa fie din nou prezentată în şedinta de guvern. Ordonanţa nu a fost semnată la timp de Bok, acesta fiind ocupat probabil cu datul zăpezii. Actul îşi va reîncepe cursa cu obstacole pe la noii miniştri. Act neimportant. Mai importantă a fost Legea Picnicului. Dar între timp s-a vândut şi Cupru Min … Faceţi vreo corelaţie?
Biroul de presă al popimii dă iar dovadă de o neruşinare crasă.
“O eventuală încetare a sprijinului statului faţă de Biserica Ortodoxă Română şi alte culte ar trebui să fie urmată, în mod firesc, de o restituire a tuturor averilor bisericeşti confiscate …”
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
55. Orăştie – Mocăniţa
Mă plimbam cu V5, vulpişorul al cincilea al lui Vulpi şi al Vulpăi, pe drumul ce mergea de la Cosoneşti în sus, spre Valea Rea. Eu făceam un pas, V5 făcea cinci. Lipăia pe lângă mine şi strănuta, nu că ar fi avut guturai, ci doar ca să-mi atragă atenţia că există. De când mă-sa şi ta-su l-au dat afară din vizuină, voiau şi ei puţină intimitate, ce vreţi, V5 s-a mutat cu mine. Mergea la şcoala din Orăştioara de Sus, avea note bune, îi luasem şi un i-pad, era călare pe internet toată ziua, în fine, pot să spun că era un copil normal. Dar pisălog. Acum se uita ba spre apă, ba spre susul drumului, ba se apropia de panoul acela stupid care nu folosea nimănui cu o schemă ce s-ar fi dorit să fie a Parcului Grădiştea Muncelului – Cicoclovina, ridica un picior din spate spre ea, dar nu arăta nimic ci pur şi simplu făcea şi el ce fac toţi oamenii, câinii şi vulpoii când văd un stâlp. Trebuia totuşi să-i spun ceva.
- Şi acum stai cuminte V5, nu mă întrerupe, că mă doare capul de la schelălăielile tale. Îmi spui de câteva săptămâni să-ţi explic ce era cu calea asta ferată forestieră din care se mai văd doar urme pe ici şi pe colo. O să-ţi spun şi eu ce îmi mai aduc aminte de la cele două drumuri făcute cu trenuleţul acela care fluiera tot timpul, să alunge urşii şi vulpiţele neascultătoare ce mergeau pe traversele de stejar date cu catran ce sprijineau şinele. Îmi puneam degeaba vată în urechi, timpanul îmi intra pur şi simplu în rezonanţă.
Era mereu înghesuială pe trenuleţ, mergeau zeci de ţigani în sus, la cules zmeură, mure şi afine, pe care le vindeau pe loc la centrele de colectare de la Valea Rea şi Anineş. Nu plăteau nimic, după cum nici noi nu plăteam. Nu existau bilete, dar nici vagoane de călători. Doar nişte platforme cu nişte pari pe margine, să nu cadă buştenii la coborâre. În staţiile mai mari ţiganii coborau şi ajutau la încărcarea tenderului, de fapt o ladă de tablă, cu cărbuni. Iar dacă se terminau cărbunii, se oprea trenul prin pădure şi ţiganii luau doi, trei steri de lemne să-i bage mecanicul în soba locomotivei. Mergeau parcă mai bine decât cărbunii. Iar cîteodată oamenii mai erau puşi pe fugă, de nu mai ştiai ce să crezi. Nu, nu era pădurarul, acesta îşi mânca pita şi slana liniştit pe un vagon. Era un urs mare şi supărat, care avea obiceiul să-i alerge mergând pe două labe, pe cele din spate voi să spui, aruncând cu cioate sau pietre. Tare se distra ursul, dar ţiganii deloc, tot drumul apoi numai despre urs vorbind. Şi pe măsură ce trenul urca, ursul din poveste se făcea mai mare, mai sprinten şi mai isteţ. Iar copiii, băieţi şi fete, ţipau şi dârdâiau.
Noi stăteam călare pe rucsaci, ţinându-ne de parii verticali de pe margine şi ferindu-ne cu mâinile de ramurile aninilor de pe margini.
Nu se cunoaşte exact data construirii liniei ferate înguste. Se pare că a început să funcţioneze în 1949 şi a folosit la transportul buştenilor tăiaţi de pe dealurile şi munţii ce înconjoară Valea Grădiştei. Iniţial calea ferată funcţiona de la Orăştie la Grădiştea Muncelului, de fapt ceva mai departe, până la staţia Cetate. Ulterior s-au mai făcut derivaţii pe Valea Rea, pe Valea Anineşului şi pe Valea Albă, derivaţii ce nu au funcţionat prea mult timp, datorită epuizării fondului forestier. Întreaga linie avea o lungime de 62 de kilometri. Staţiile aveau platforme pentru încărcarea buştenilor, depozite acoperite de cărbune şi amenajări pentru apa necesară locomotivei. Se pare că erau două locomotive ce asigurau o muncă continuă în caz de avarie a vreuneia. Problema era cu viiturile de pe Apa Grădiştei, ce luau bucăţi din terasament, cu toată întreţinerea permanentă a acestuia. De fapt asta se întâmplă şi acum, decând, de la sfârşitul anilor 1970, linia ferată dintre Costeşti şi Cetatea fost abandonată, dispărând apoi bucăţică cu bucăţică, fiind înlocuită cu un drum forestier pe care circulă camioane cu sau fără remorcă. Între Orăştie şi Costeşti încă mai exista linia, inclusiv nişte vagoane abandonate, până parcă prin 1988. Când se preconiza nebunia cu vizita lui Ceauşescu la Sarmisegetuza, era cât pe aici să fie refăcută şi calea ferată îngustă. S-au mulţumit cu plantarea cifrelor 2050 din brazi, pe dealul Cetăţii Costeşti, cu betoanele ce au înlocuit discurile originale de calcar de la Sarmisegetuza, betoane ce au stat acolo până anul trecut şi cu îngroparea pe vecie a sanctuarului mare de calcar, cu tot cu scara antică, cu zidul de sprijin demontat şi el şi înlocuit cu panouri de beton armat, ca la un gard de CAP.
Se zvoneşte că s-ar face planuri ca acestă cale ferată îngustă să fie refăcută pentru uzul turiştilor. Terasamentul există aproape integral, chiar şi pilonii podeţelor. Mai trebuie însă multe altele, necesită bani şi mai ales cadrul legal. Întreprinzători s-ar găsi, dovadă satul turistic Cosoneşti.
Pe multe hărţi, chiar şi pe Google, mai puteţi admira parte din traseu, acum după mai bine de patruzeci de ani de la desfiinţare!
Staţiile erau parcă la Căstău, la Beriu, la Orăştioara de Jos unde se făcea şi alimentarea cu apă, la Costeşti km. 22, unde exista platformă de încărcare a lemnelor aduse pe Valea Făeragului. Aici era şi un punct de descărcare a cenuşii, unde este acum Islazul, adică la Cosoneşti Arena, peste drum de cetatea de BCA. La intersecţia cu Valea Chişătoarei calea ferată trecea chiar peste un turn dacic, demolat cu această ocazie. Nu este singurul. La km. 26 era intersecţia cu Valea Rea. Canton, fostă ramificaţie, rampă pentru buşteni. Pe aici, la cam doi km în sus pe Valea cea Rea, de fapt o vale excepţional de frumoasă, un alt canton, erau dormitoare, magazin alimentar pentru forestieri, dar nu numai. Nu erai refuzat niciodată, la nici un magazin forestier din munţi, chiar dacă nu aveau voie să vândă la turişti. Nu aveau voie să vândă turiştilor deoarece preţurile nu cuprindeau şi cheltuielile de transport şi magazinele erau de fapt ale IFET-urilor. Pe aici am mers la Peştera Bodii, zisă şi Peştera din Vale Rea, dar asta la aproape 4 km mai sus, probabil unde s-a făcut acum un schit.
Trenuleţul mai făcea o oprire facultativă la Lunca Mare – Tihu, km. 28,5, apoi staţie mare la Anineş, km. 30, unde era un canton şi un magazin CFF, foarte bine aprovizionat şi o brutărie, unde trenul aştepta până era scoasă pâinea din cuptor. Puţin mai jos era intersecţia cu Valea Anineşului, pe care mai sus puţin venea drumul de la Sub Cununi, apoi cantonul Valea Mică, cu punct de colectare a fructelor de pădure, dormitoare insectivore pentru forestieri şi culegători, un tobogan cu carton asfaltat pentru curăţarea afinelor de frunze, apoi capătul drumului lateral, unde un fel de bloc cu un etaj servea de dormitor muncitorilor forestieri şi câtorva familii de ale lor. De aici există un drumeag de tractor, pe partea stângă cum urci, mai curând un făgaş, ce te scoate aproape de vârful piramidal al aşa zisei cetăţi Vârful lui Hulpe. Şi mai sus, un drum bun, până pe culme, lasă tot pe stânga marea aşezare a Cetei, poate cea mai mare aşezare dacică din ţară, cunoscută doar de căutătorii de comori, arheologii făcând abstracţie de existenţa ei.
De la Anineş mai era o staţie la Valea Albă, unde se sfârşea drumul de camioane, tractoare şi căruţe, mai sus pe Valea Godeanului mergând pe atunci doar trenuleţul, până la staţia Cetate, un pic mai sus de poteca ce urcă până la terasa sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia.
- Ai reţinut, V5? Să nu mă întrebi iar.
- Am şi pus toată povestioara ta pe tabletă, mâine o să fie pe blogul nostru.
- Al nostru, blogul nostru zici, ai?
- Păi nu e aşa? Uită-te şi mata pe blog şi te lămureşti imediat. Cu un singur lucru nu m-am lămurit eu. Ce caută oamenii aici pe Valea noastră?
- Asta e cu totul altă povestioară, V5. O lăsăm pe altădată.
- Bine, Tati! Hai să ne urcăm, că a venit trenuţul!
- Ce spui?
Comentarii oprite
Un film documentar realizat de către J&S Productions – Marea Britanie – la Fabrica de prelucrarea lemnului din Orăştie, judeţul Hunedoara în iunie 1998. Acest clip a fost extras de pe dvd-ul Narrow Gauge at Work NUMBER 2 INDUSTRIAL ROMANIA
Comentarii oprite
Anunţ pe Okazii.ro
Romantică -Tânără -circulată 1914 Curtbunar , Turtucaia, adresată plotonierului Nedelcu Ioan, Comandantul plotonului 2 Grăniceri …
Comentarii oprite
