Cornelius Ionescu

1 martie 2013

Rememberul tuturor Rememberelor!

Filed under: Fără categorie — Cornelius Ionescu @ 19:11

Autoportret pe cracă

27 septembrie 2016

Fântâna Boului

Filed under: actualitate,zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 10:53
    Fântâna Boului
    Bucureștiul era și chiar mai este format din mahalale. Asta cu toate blocurile lui comuniste, cu șoselele vechi și noi.

    Câine agresiv, de unde nu te aștepți

    Cișmigiul era prin secolul 17 un loc împuțit cu o baltă din care se adăpau vacile de prin turmele din marginea aceasta de București. Dar timpul trece și pe malul mai înalt din spatele bălții se ridică întâi bordeie apoi niște căsuțe de lemn, apoi și o biserică tot de lemn, numită păi cum altfel decât Biserica Boului, după numele binecuvântat al fântânii de la care se adăpau vitele și oamenii, Fântâna Boului. Timpul tot trece, vine un popă mai răsărit la cea biserică, o face de piatră, face și un așezământ de ajutorare a celor mulți săraci din această nouă mahala, mahalaua Boului. Căci mahalalele își luau numele după bisericile în care se rugau spre mai bine. Și popa, Popa Tatu îl chema, făcu și un feredeu, să se îmbăieze toți zdrențăroșii, să scape de păduchi, de purici și de râie. Numele lui este purtat și acum de o stradă perpendiculară pe cea cu biserica.
    Pe această stradă din apropierea Radioului și Cișmigiului, căci de biserica Boului, Biserica Popa Tatu cum se mai numește, puțină lume mai știe, cum este acum înghesuită și dosită între case foste boierești și bloculețe, pe această stradă zic se află două case interesante. Una, la numărul 61 găzduiește, în tot cazul găzduia, una din asociațiile câinologilor, căci și astea sunt mai multe și se mușcă între ele. Este Asociația Chinologică a Municipiului București, loc de întâlnire al patrupezilor dar și al bipezilor iubitori de câini de casă sau de maidan. Se dau nume câinilor, se dau buletine cu poză, se stabilește tribul din care face parte fiecare, se plătește cotizație și se primesc ajutoare… La numărul 3, adică chiar aproape de Știrbei Vodă avea o consignație un prieten de al meu. Pe lângă consignația cu tablouri, bijuuri și alte treburi interesante, mai avea și o nevastă ce gestiona consignația. Iar nevasta a avut ani de-a rândul câte un câine. Un câine e bun de pază chiar și la o consignație dacă nu dă iama prin sticlării. Așa că nu primeau sticlării în consignație. Dar primeau tot felul de lume care era în trecere spre asociația câinologică, lume care de obicei avea și un patruped și câte o meserie nedefinită, de obicei artistică. Unele personae veneau fără câini, ca să poată sta mai mult la taclale cu șefa consignației. Așa am văzut-o pe acolo pe o doamnă ce lucra la o instituție ciudată, din acelea cam fără obiect concret, un ONG soroșian. Aceste ONG-uri au avut un rol excelent în dezvoltarea instituțiilor democratice de la noi, dar … cu timpul nu le-am mai putut urmări scopul și rezultatele. Pe doamna cu pricina o știam de pe când umblam pe la toate aceste instituții să putem scoate în continuare o revistă literară de prestigiu. Nu se putea scoate revista doar din vânzare, prețul unui exemplar ar fi fost prea mare pentru buzunarul elevilor, studenților, profesorilor și pensionarilor. Pe urmă am avut surpriza s-o văd pe doamna cu pricina ca posibil ministru… la justiție. Am crezut la început că este vorba de o coincidență de nume. Nu era. A fost totuși înlocuită în ultimul moment cu o persoană de aceiași factură. Nu știu însă dacă are câine. Poate că toată povestea s-ar fi terminat aici dar niște întâmplări nefericite mi-au adus-o iar în atenție.

    Fântână

    Eu am pățit-o, am avut un accident am putea spune, prietenul meu a murit de o boală peste care nu a putut trece, soția lui a rămas în îngrijirea unor persone din acea casă dar și în a doamnei ONG-iste. A decedat și ea la câteva luni și apoi am primit un telefon de la fratele prietenului meu, căruia îi rămăsese casa. Cu toate că avea cheia de acolo, s-a întâlnit înăuntru cu persoana în cauză ce scotea niște saci cu acte de acolo … Prietenia se transformase deci în cu totul altceva. Nu sunt partizanul ipotezelor ciudate dar totuși… De la ce Fântână a Boului se adapă aceste pseudo-ong-uri, ce ni se ascunde oare? Poate cineva să descâlcească acest ghem împuțit?

24 septembrie 2016

Cutremur 24-09-2016

Filed under: Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 20:19
    CUTREMUR
    Azi noapte, la ora 2 și 12 minute după ceasul meu, la mine la etajul 666 a fost un cutremur. Nu mic, nu mare, atât cât să fiu sigur că este vorba de un cutremur și nu doar că mi s-a năzărit ca oricărui boșorog cu toane. Se întâmplă, nu pot ști dinainte când vine, când pleacă. Întâi a încercat la ușă dar văzând că e închisă s-a mutat pe balcon, încercând geamurile acestui glassvand modern făcut din plastic rău mirositor și sticlă prea groasă. Nu a reușit nici așa. A intrat totuși prin tavanul de pseudobeton dintre mine și vecina cea lungă și zăludă care am crezut că și-a găsit în sfârșit pe cineva permanent, care s-o mai oprească să-și scuture boarfele pe geamul de la camera mare și lăturile peste bord pe pervazul de la bucătărie, la concurență cu căcăcioasele de porumbițe cât niște vaci.
    Acum eram doar eu și cu acest zbanghiu de cutremur. Trăgea de mine, îi ardea de hârjoneală pesemne, mie nu. Aprind lumina, nu știu de ce, poate să-l văd mai bine, era cred pe lustră, se dădea huța cam la 42,3 grade, pe direcția nord-est sud-vest. A încercat și cu patul meu dar n-a reușit. Am dat drumul la televizorul cel prea-lat. Acolo nu era cutremur, erau toate reluările zilei și nopții. Care de care mai neinteresante. Între timp tipul s-a plictisit și a plecat scârbit și el. Eu am rămas siderat. Nu puteam să adorm de grijă. A fost în Vrancea sau în Marea Neagră? Să mă pregătesc de tsunami? Bucureștiul e pe la vreo 70-90 de metri înălțime deasupra Mării Negre. Dar față de Pacific cum o fi? Dar dacă nu a fost nici urmă de cutremur și mâine o să-mi dau seama că am delirat? La televiziuni, la niciuna nu se spunea nimic. Sau toți erau duși cu pluta sau erau în dărâmături sau fugiseră cu mașinile spre Cernica, așa cum auzisem motoarele, cine mă putea lămuri? Feisbucul nu. Eu eram în pat, el în altă cameră. Eu cu televizorul, el cu calculatorul. Cred că ăștia de la televiziuni erau bine loviți cu leuca. Abia după vreo 35 de minute a apărut pe toate o panglică ce anunța că a fost un cutremur. M-am liniștit. Nici o moacă nu a reușit să apară, să spună câteva cuvinte, la ce adâncime, câte grade a avut. Pe fiecare post erau alte grade, toți ne asigurau însă că vor reveni cu amănunte. Mă gândeam că să fi fost un cutremur mai mare, nici banda aia albă-neagră n-ar mai fi apărut.
    Cred că o să-mi fac un post local de televiziune între camerele mele, să mă pot informa singur. Cumpără cineva un televizor, cu știri cu tot?

    INFP până la urmă a apărut...

22 septembrie 2016

Pădurea blestemată

Filed under: Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 19:17
    Pădurea blestemată

    2016 Pădurea - foto din Replica Hunedoara

    O pădure amestecată de fagi și mesteceni, cum eu numai pe aici am văzut, se întinde din Cosonești pe deasupra ruinelor cetății Blidarului, pe Pietroasa lui Solomon, pe Târsa, până la Prihodiște, unde ne așteaptă ceva ce nici nu visam, un drum asfaltat ce ne duce în Poiana Omului, drum făcut din cine știe ce interese ciudate. Cel puțin în prima porțiune, din Cosonești până în Pietroasa lui Solomon apar din loc în loc niște fagi vechi, strâmbi, groși, ce par din cu totul altă specie dar și din alte timpuri. Să nu mai spun că toți au tot felul de scorburi, pentru veverițe, jderi, ciocănitori care mai de care mai colorate, cuci care se mulțumesc să folosească alte cuiburi dar cu ouă asemănătoare cu ale adevăraților proprietari. Acești copaci strâmbi par să susțină cele câteva valuri successive ce par să fie o altă centură de apărare a dealului Făeragului precum și dealul pe care sunt niște turnuri de creastă, Turnul lui Mihu și altele. Pe lângă Cetatea pe care noi o numim acum Blidaru, după resturile de vase ceramice, tuburi de aducție a apei și poate și după resturile celor 8 chiupuri de 1,70 – 1,80 metri înălțime și cu diametrul gurii de 55 centimetri descoperite deocamdată într-una din magaziile din așa numitele cazemate, sunt nu mai puțin de 19 turnuri de apărare printre care se împletesc valuri mai mult sau mai puțin observate până acum. De ce sunt așa strâmbi copacii? Părerile sunt împărțite, după cum lumea i-a văzut sau nu. Arheii ce și-au făcut drum pe la Cetate se pare că nu i-au văzut deloc. Oamenii din zonă care trăiesc cu fiecare pom de pe aici, îi consideră un fel de rude mai în vârstă, care suferă și ele ba din cauza lui Strâmbă-Lemne, ba că s-au lovit de ei babele alea călare pe mături când era noaptea mai întunecoasă, ba că urșii ar fi de vină când se apucă să se măsoare scrijelind copacii cât pot ei de sus lăudându-se cu mărimea.
    Nimeni nu se gândește câte mii de oameni au murit pe aceste dealuri acum două mii de ani. Unde sunt morții aceștia fie ei daci sau romani? Romani adică din Imperiul roman, din Europa, Asia sau Africa. Lumea, oamenii, animalele sălbatice sau domestice, calcă în sus și în jos zilnic pe acest câmp de bătălie. Cum ar putea să crească pomii drepți? Nici nu mai cresc pe aici brazi, aceștia nu se puteau contorsiona de durere, de furie, cresc acum doar fagi, arini și pe lângă luminișuri ceva mesteceni anemici. După câteva zeci de ani tulpinile încep să se se contorsioneze, ocolind urmele ființelor omorîte acolo.

    1987 -spre Blidaru. Eu, Masto și Andrei

    Lângă unul din copacii aceștia bătrâni obișnuiam noi să ne așezăm să mai tragem câte o țigare, două, mai ales că mai demult era amenajată acolo o masă cu două băncuțe. Au dispărut, probabil că le-au trebuit unora să facă focul.
    Vechiul drum, pe care se mai merge și acum pe aproape jumătate din distanța până la Blidaru apare ca un șanț de circa 4 – 5 metri lățime și 1 – 2 metri adâncime. În partea dinspre Valea Grădiștei a acestui drum sunt resturile unui val pe creasta căruia poteca șerpuiește în alternanță cu traseul prin șanț. La început am crezut, nu văzusem prea multe ”troiane”, că șanțul este făcut de șuvoaiele de apă și de vitele care trecuseră pe acolo. Dealul Făeragului, în vârf cu cetatea cu trei turnuri înconjurate de o palisade, cu cele cinci terase și cu Poiana Primarului – mai zis și Şesul lui Inăţoiu șase, pline de construcții cu diferite utilizări trebuie să fi arătat majestuos pe vremuri. Dacă ne gândim și la Podul Marelui Coson, dintre Poiana Primarului și locul unde romanii și-au făcut un castru la poalele Cetății vechi a Costeștiului, munții chiar erau sprijiniți de ziduri. De la Pod drumul ocolea pe la răsărit, până în Curmătura Făeragului unde erau unul sau două turnuri, al căror loc se mai zărește după urzicile ce cresc înalte de doi metri.
    Pe stânga drumul se ramifică ducând în Grădina Făeragului, loc cu multe urme de construcții dacice și cu o treaptă de terasare la mijloc. În partea de jos a Grădinii, la vreo zece metri înălțime față de Valea Grădiștei, se mai vede vechiul drum pe vale, ce duce spre Sarmizegetusa Regia. La doi – trei metri înălțime de vale apare vechiul traseu al mocăniței, veșnic rupt de apă la fiecare ploaie mai puternică. Pe dreapta cum urcăm mai dăm de un turn cu etajul din cărămizi slab arse, zgârmate bine de curioși. De cercetare arheologică nu poate fi vorba.
    Este o liniște nefirească în toată această pădure. Doar în Poiana Primarului zisă și Șesul lui Inățoiu se aude mereu zumzetul insectelor, ciripitul păsărelelor. Aici, stând eu și urmărind cu atenție mișcarea garofițelor, a păiușului, a clopoțeilor, dimensiunea poienii, nu găseam deloc pe unde o fi trecut mai demult drumul ce trebuie să fi coborît totuși spre Valea Făeragului. Așa am dat de marginea de stâncă cu cele două urme de roți de care ce se opreau brusc la marginea poienii. Mai departe nu era decât o groapă adâncă, pe care căutasem eu să urc mai demult. Urmele Podului Marelui Coson, pe care înainte doar îl bănuiam. Nu era departe spre apus pe unde îl tot căutam eu ci chiar la câțiva metri de actuala potecă pe care se urcă din Valea Făeragului. Buruienile, tufișurile crescute în decursul timpului, acoperiseră urmele. Ca și jos, pe unde nu am putut urca din cauza mărăcinișului, a urzicilor și a terenului în pantă accentuate. Aici în Poiana numită acum a Primarului, după obiceiul vechi de a se da primarului în folosință, căci Inățoiu nu mai știe nimeni cine o fi fost, trebuie să se fi ridicat un fel de han unde se odihneau oamenii și animalele înainte și după ce treceau podul. În present se mai văd doar două urme făcute de roti, dar este puțin probabil ca pdul să fi avut o singură cale. Dar nici eu nu m-am apucat de zgârmat pe acolo, așa că este foarte probabil ca podul să fi fost suficient de lat să poată trece două care și pietonii în același timp. În poiană trebuie să fi fost cantonată și o unitate care să apere podul, drumul dintre Cetatea veche și cea nouă. Apă era destulă, dovadă locul mlăștinos din sudul poienii, un fost izvor care acum se scurge pe sub umplutura terasei și ajunge la izvorul de mai jos, de unde se ia o apă foarte bună. Păcat că este amenajat atât de urât, cu niște bucăți de BCA din oribila construcție din dreapta cabanei.
    Doar niște cercetări arheologice serioase pe Făierag, în Poiana Primarului și pe locul castrului roman de la poalele dealului Cetățuii o să lămurească lucrurile.
    Dum spiro spero!

20 septembrie 2016

Mirajul gării

Filed under: nostalgii? — Cornelius Ionescu @ 17:25
    Mirajul gării
    Gara are un miraj al ei. Parcă ar fi intrarea într-o gaură de vierme, dacă aceasta există și se pare că chiar există. Vine un tren dar nu știi unde te poate duce. Spre răsărit, spre apus, cine poate bănui… În gară ești pe jumătate aici de unde pleci și pe jumătate acolo unde vei ajunge, cine știe unde. Trenul cu șuieratul lui, pufăiturile pe care le fac prin gări, pare ceva ireal. Dacă punem și fumul, scânteile, păcănitul roților peste șinele ce nu erau sudate pe atunci, trenul era mai curând din era dinozaurilor decât din anii 1940-50.
    Era un obicei la noi în țară înainte de război, ca toată familia să se mute în timpul verii undeva la aer curat. Fie la țară fie la munte, fie, mai rar pe atunci, la mare. Un fel de transhumață. Așa s-au dezvoltat stațiunile de munte, asociațiile de turism, cabanele, drumurile, potecile marcate. Cine putea își făcea câte o viluță la munte, cu mai multe camera, căci toți aveau prieteni. Cine nu putea își închiria pe câteva luni o casă sau măcar două camera acolo, unde puteau să stea pe o veranda la aer curat, admirând panorama munților și făcând după putință, excursii mai mici sau mai mari. Bunicul își lua familia și cu trenul se opreau tocmai la Poiana Țapului, unde închiriau pe timpul verii o căsuță splendidă pentru ei. După ce am apărut eu, locul de transhumanță al familiei s-a mutat la țară, aproape de Pitești, la 20 de km mai spre București. Mergeam din București până în Pătroaia sau Leordeni, după cum podul de la Pătroaia ne dădea voie sau era rupt de Argeș. De acolo ne lua un om cu șareta sau cu căruța și ne ducea în Rătești la casa părintească a tatălui meu. Neșansa a făcut să plecăm în 4 iulie 1944. Trebuia să coborîm la Leordeni.

    4 iulie Pătroaia. Au venit americanii.

    În gara minusculă din Pătroaia au început să sune alarmele, ceferiștii să se agite îndemnând călătorii să părăsească imediat trenul. Cu sau fără bagaje lumea s-a dat jos, împrăștiindu-se prin lanul de porumb. Maică-mea și-a luat prețiosul bagaj cu două picioare, o sacoșă cu mâncare și am fugit în porumbiște. La timp deoarece se apropiau avioanele americane pe care le-am așteptat cu toții și mai înainte și mult după acest bombardament. Uruitul motoarelor amestecat cu țăcănitul înfundat al mitralierelor acoperea țipetele înfricoșate ale oamenilor. Bănuiesc că de sus se vedau foarte bine în porumbiște oamenii. Au trecut de cel puțin două ori pe deasupra trenului și al călătorilor. Când s-a oprit bombardamentul, avioanele continuându-și drumul către Italia de unde probabil că și veniseră, am ajuns în spatele gării. Nu am văzut nimic în jur, maică-mea ascunzându-mi fața. Ne-am întâlnit cu omul care ne așteptase la Leordeni. Sigur că știa ce se întâmplase, între cele două gări nefiind mai mult de 8 km. Mult timp maică-mea și deci și eu, nu am mai mers cu trenul. Mult mai târziu am aflat că fuseseră aproape 150 de morți. Trenul nu era apărat de nimic, nici în gară nu exista apărare antiaeriană.

    1879 Gara Sinaia

    Am mers pe urmă la Sinaia, unde o fostă colegă a lui maică-mea avea prin soțul ei un fel de hotel, aproape în demolare. Aveau și doi copii gemeni cu care mă zbânțuiam în curtea mare ce se întindea între șosea și linia ferată. Trenurile, majoritatea de marfă, treceau în sus și în jos. Erau trenuri lungi de zeci de vagoane și având câteva locomotive. Am învățat dece trenurile care vin șuieră mai ascuțit iar cele care se duc au șuierul mai gros! Efectul Doppler demonstrat pe viu! Nu numai pe mine mă interesa șuierul trenurilor. Am constatat că existau șuiere fără de tren! Erau istețele coțofene, ca niște avioane alb-negre care se jucau de-a trenul pe lângă șine, alungându-se unele pe altele. Dacă claxona vreo mașină, repede se auzea și răspunsul coțofenelor! Cum noi copiii ne chirăiam prin curte, coțofenele ne îngânau imediat. Voiau să fie băgate în seamă oare? Sau era o simplă joacă?

    Automat Stollwerck

    În gările de pe Valea Prahovei pe care le frecventam eu când aveam 5-10 ani, Bușteni și Sinaia, erau fixate pe câțiva din stâlpii metalici ai peroanelor niște cutii înalte al căror rost l-am înțeles repede. Erau celebrele automate Stollwerck, furnizorii de caramele și miniciocolate pentru copii. Bagi moneda de un leu, cea cu știuletele de porumb și cade carameaua învelită în hârtie cerată și pe care scria bineînțeles Stollwerck. Nu am reușit însă să le conving să-mi dea și mie ceva, cu sau fără monede, ori pe câte butoane am apăsat. Mi-au explicat părinții că nu aveau bietele automate cum să mai dea caramele dacă nemții pierduseră războiul. Ca să vedeți ce urmări nebănuite a avut cel de al doilea război mondial asupra copiilor. Firma vieneză Stollwerck avea încă din 1911 un contract de concesiune cu CFR pentru instalarea a o sută de automate de livrare a dulciurilor în gări. Și ce dacă …
    Recunosc că am luat după revoluție cu multă grabă de la mall-urile proaspăt apărute, ciocolată și caramele Stollwerck! Nu aveau nimic deosebit față de alte sortimente proaspăt apărute pe piața românească dar tentația a fost mare. Bineînțeles că nu acum îmi trebuiau mie caramelele Stollwerck.
    Gările m-au atras și mai târziu.
    Când eram la liceu mergeam de multe ori la Gara de Nord, stăteam pe peron și îmi închipuiam că merg și eu cu trenurile către Viena, Paris, Moscova, Sofia, Atena, Constantinopol-Istanbul. Mai venea câte un milițian și mă întreba ce fac acolo. Aveam grijă să am bilet de peron așa că puteam să spun că aștept pe cineva.
    Gările, prilej de schimbare în viața noastră. Pe de altă parte monumente reprezentative ale epocii. Unele de o frumusețe rară, altele blamate mereu. Cele 4 gări ale Sinaiei, Gara veche, Gara nouă cea frumoasă, Gara regală cea urâtă și Halta Sinaia Sud ce nici nu are clădire reflectă dezvoltarea rapidă a stațiunii. Bucureștii, cu Gara Centrală, la a cărei construcție s-a renunțat din păcate, prevăzută să fie în Piața Operei și pentru care zeci de ani s-a interzis construcția de locuințe noi în zona dintre aceasta și Gara de Nord, este reprezentarea unui insucces al planificării urbane, aproape o caracteristică a acestei capitale.
    Unele gări s-au desființat, odată cu căile lor ferate, cererea de ”fer” fiind din ce în ce mai mare, clădirile sunt în paragină, vagoane și locomotive au luat drumul furnalelor. Nici căile ferate forestiere nu au fost uitate, acum nemaiexistând decât vreo patru garnituri de tren în funcție în toată țara. Poate în viitorul apropiat sau în cel mai îndepărtat, se va schimba optica.
    Dum spiro, spero.

4 septembrie 2016

Cranii verzi în sertare roșii

Filed under: Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 11:51
    Cranii verzi
    Săpăturile de la “Sub Statui” au dat primele roade. Peste 40 de schelete au fost deshumate din fostele cimitire ale celor două biserici de mahala care au funcţionat aici. Era normal să fie găsite aici şi arheologii stau de gardă. Pe situl ziarului Gândul, ziaristul Marian Sultănoiu narează, pe lângă starea săpăturilor actuale şi amintirile lui Camil Roguski, administratorul clădirilor lui Ceauşescu, cum este numit în articol.
    Îmi permit să reproduc această porţiune din articol, semnificativă pentru reacţia conducătorilor statului şi ai bisericii.
    Camil Roguski: “Pe timpul celălalt nu se prea încurca nimeni cu astfel de situri”

    Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, decapitați la 15 august 1714 în Piața Yali Kiosk din Istanbul și apoi aruncați în Marea Marmara

    Administratorul clădirilor familiei Ceauşescu, Camil Roguski, ne-a explicat atunci care este motivaţia descoperirilor frecvente de cimitire şi oseminte pe raza Capitalei.
    “Bucureştiul era un sat, domnule. Un pic de centru şi pe urmă sat. De jur împrejur, pădure până dincolo de Ploieşti. Prima stradă făcută a fost “Cureaua lui Carol”, iniţialul DN1, îngustă ca un cordon, că d-aia-i zicea curea. Bucureştiul, nu numai că nu a fost sistematizat, dar a fost prost construit de la început, făcut la repezeală şi la dorinţa otomanilor, ca să fie aproape de Giurgiu. Aşa că, centru fiind redus ca suprafaţă şi mahalale, împrejur, multe, cimitirele erau şi ele pe măsură. Ăsta este unul dintre motivele pentru care ne trezim cu morminte şi cimitire în mijlocul oraşului” spune Roguski. Fiind atât de multe, mai spune el, iar Ceauşescu atât de grăbit să dărâme şi să reconstruiască din temelii, “nu prea s-a mai încurcat nimeni cu astfel de situri”.
    “La biserica Sf. Gheorghe, de exemplu, sau Plumbuita, au fost descoperite morminte şi oseminte. Ca să nu mai spun de cimitire în funcţiune, precum cel de la Crângaşi, din care a scos morţii şi l-a desfiinţat, acolo unde e acum Lacul Morii. Şi câte alte şantiere. Mai venea procuratura să nu fie vreunul mort de curând şi pe urmă lucrarea mergea mai departe” povesteşte Roguski.
    Craniile Brâncovenilor, uitate în biroul lui Roguski
    “Când am dărâmat, la ordin, biserica Cotroceni, am găsit sub o lespede, şapte cranii, unul peste altul. Trebuia să le iau de acolo. Ei, am făcut şapte cutiuţe, din catifea roşie, şi le-am luat la mine până când urma să le înhumăm. Nu mai ştiam care al cui este dintre Brâncoveni. Le-am dus în birou şi i-am cerut patriarhului să ne dea voie să le îngropăm într-o biserică, construită cam în aceeaşi perioadă cu Cotroceniul, iar asta era biserica de la Buftea. Şi nu ne-a permis să le înhumăm nicăieri. Am stat cu ele în birou, nouă luni de zile, domnule, îţi vine să crezi? Pe urmă, le-am îngropat pe furiş, cu bunăvoinţa preotului de la Fundenii Doamnei, sub piatra din biserică. Am pus şi o piatră tombală, dar cu scrisul în jos să nu se vadă”, mai povesta Roguski.
    Fostul administrator susţine că şi la Văcăreşti a fost la fel. “Ceauşescu a vrut să-l mute pe patriarh la mânăstirea refăcută a Văcăreştilor, după ce a demolat puşcăria. Teoctist nu a vrut să se mute, iar atunci, Elena Ceauşescu a ordonat să demolăm tot, că face ea acolo un mare centru sportiv. Iar eu am ridicat de acolo osemintele Văcăreştilor, care au stat până s-au înverzit în pridvorul bisericii de la Mogoşoaia. Câteva luni bune. Pentru că nu ne-au dat voie să le îngropăm…”.
    Iar eu, Ionescu, mă întreb, nu că ar avea importanţă cine ştie ce, dar la biserica Sf. Gheorghe cel Nou ce craniu s-a mai sfinţit? Iar la Buftea peste ce calcă zilnic enoriaşii?

31 august 2016

”N-aude, n-a vede, n-a surdu’ pământului”

Filed under: Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 22:24
    Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
    “N-aude, n-a vede, n-a surdu’ pământului”

    “N-aude, n-a vede, n-a surdu' pământului”

    Noapte la Sarmigetusa. Porțile cetății au fost închise demult. Oștenii dorm în barăcile lor de lemn, înghesuite una în alta după modelul roman. Paturile, suprapuse câte trei dădeau impresia unui stup. Doar că în loc de zumzetul albinelor, se auzea doar sforăitul sutelor de daci. La ore fixe vulpile de strajă, schelălăiau și dădeau roată pe lângă cotețul rațelor sfinte ce se puneau pe măcăit. Dacii se întorceau pe partea cealaltă dând drumul la câte un oftat sau cam așa se presupunea. Rațele se linișteau, vulpile se culcau și ele cu capul pe coadă.
    - Vulpi, ce cauți aici?
    - Dar ce credeai Dom Engineriu, aș fi putut să te las singur pe aici? Aici unde acum Fața e atotputernică?
    - Care Față? Cred că suntem chiar la Sarmizegetusa. Și pe V5, pe iubitul nostrum fiu, l-ai lăsat singur?
    - Este la școală, în Cosoneștii de Jos, au serbare de sfârșit de an și el este în cor, este sopran.
    - Îmi pare rău că nu participăm și noi.
    - Lăsați că se duc Vasilca, Vulpa și ultimii mei 12 vulpișori din cele două tranșe de anul acesta. Are cine să-l aplaude chiar dacă o să cânte ca pe potecă în Cosonești.
    - M-am liniștit. Dar am impresia că se aud niște zgomote cam nefirești…
    - Zgomote nefirești? Pentru cine nefirești? Astea sunt zgomotele obișnuite din Sarmigetusa. Și nu-i mai spune mata Sarmizegetusa, asta e denumirea cetății romanilor. După cum știi, sunt sigur, Sarmigetusa a fost construită de către geți cu ajutorul sarmaților după cucerirea zonei intracarpatice locuită de tribul dacilor. De asta i-au și dat acest nume.
    Dacii aveau capitala la nici douăzeci de kilometri, la Cosonești.
    - Fie cum zici tu. Dar ce e cu Fața? Cine e, ce face aici?
    - Fața e aici de mii de ani. Nimeni nu știe de unde a venit. Nu a putut-o alunga nimeni. Este înaltă, subțire, se mișcă iute, poate trece prin copaci și prin ziduri, are o față plată și ovală, nu are gură, nu are urechi iar în loc de ochi are doar niște orbite goale. Nu știe nimeni unde stă ziua, doar noaptea apare, mișcă crengile fagilor și brazilor, se joacă în apa fântânilor, caută mâncarea pusă de preoți drept ofrandă, o ia, căci n-are gură s-o mănânce și pleacă, mai vine peste câteva ore. Se spune că știe toate secretele, dar nimeni nu i le poate lua. Preoții sunt un fel de ajutoare ale ei, cu toate că nu o să recunoască așa ceva niciodată. Dacii, geții și sarmații o caută în toiul nopții, îi spun tot ce își doresc în anul următor. Sigur că ea nu le răspunde dar ca un făcut preoții îi cheamă a doua zi și le arată unde să depună cosonii pentru îndeplinirea dorințelor. Dorințele se îndeplineau aproape toate așa că soldații, preoții și mai ales Fața, erau toți mulțumiți.
    Asta până mai ieri. Nu se știe ce s-a întâmplat. Dorințele brusc au început să nu se mai îndeplinească. Oamenii au venit la preoți să-și ceară cosonii înapoi, preoții au încetat să ma idea tainul Feței, Fața a devenit nervoasă, copacii cădeau pe carele ce urcau la Cetate, zidurile se dărâmau și ele, acoperișurile templelor și caselor se aprindeau din senin.
    - O fi călcat strâmb și Fața sau poate or fi deranjat-o sforăiturile ce se ridicau din Cetate. Vulpi, chiar nu auzi ceva ciudat spre nord.
    - Ba da, aud de când am venit. Se aude dinspre barăcile dacilor. De obicei nu era zgomotul acesta, oricât am vrut eu să vă liniștesc. Cred că este o invocare, ia ascultați
    - “N-aude, n-a vede, n-a surdu’ pământului”, Tu Față, dispari de aici pentru totdeauna, dispari cu preoții tăi cu tot. Nu mai ești bună de nimic! Nu ne ajuți, nu te ajutăm.
    Pădurea dinspre munte începu să se miște, să se frângă, să alunece spre Poarta de Nord. Sute de berbeci astfel formați loveau în Poarta de Nord. Vulpi și cu mine furăm împinși de vulpile din Cetate spre sud.
    - Ieșiți din Cetate pe Poarta de Sud, nu știm ce se va întâmpla în continuare.
    Puținii brazi care erau lângă Turnurile regale începură și ei să se miște îngrijorător. Palisada ce le înconjura se clătina și ea.
    - Cred că am ajuns într-un moment nepotrivit. Dom Engineriu.
    - Așa e Vulpi,
    Zidurile înalte se mișcau din ce în ce mai repede până când se prăbușiră, porțile se năruiră și ele, incendiul cuprinse și taberele soldaților. Aceștia ieșiră furioși că nu au fost anunțați de rațele sfinte, nici de vulpi, nici măcar de generalii izmenari.
    - Cine ne atacă? Celții au dat iar buzna? Romanii poate? Dar sunt departe, dincolo de Danubiu. Sciții trebuie să fie.
    - Fața, Fața este de vină, a înebunit Fața. Pe ea, fraților de două limbi și trei popoare, pe ea!

    ”Fața” găsită de arhei în cisterna din Cetatea Sarmizegetusei Regia, în anul 1990, foto în INP

    Daci, geți și sarmați înarmați până în dinți, desculți așa cum îi prinsese urgia, înjurând de mama focului după modelul ancestral, încercuiră Fața ce nu mai avea unde se ascunde. În ziduri nu se mai putea ascunde, se dărâmaseră, prin copaci nu mai putea trece deoarece erau doborîți, alerga bezmetică printre barăcile în flăcări. Soldații o înghesuiră cu săbiile înainte și o împinseră spre cisternă. Intră în apă iar soldații îi dădeau cu scuturile în cap de fiecare data când căuta să iasă. Nu mai avea nici o șansă. Avea țeasta turtită, crăpată, corpul, atât cât era el, începuse să se dizolve deja.
    - Vai Vulpi, mi se face rău, uite ce a rămas din ea. Ce o să zică urmașii?
    - N-o să zică nimic, Dom Engineriu. O să se mire dece nu are urechi, gură și ochi. O s-o pună pe un raft undeva prin Napoca, o să și uite de ea. Ia, un ciob acolo, nici măcar nu e pictat! Haideți mai bine la Cosonești, la Villa Cosonaria, să bem și noi o bere ca bărbații serioși. Pe daci, pe geți și pe sarmați să-i lăsăm că au mult de lucru să repare ce a stricat Fața. Și n-aș vrea să fim mâine aici când soldații or da cu ochii de popi!
    De la mine IO Cornelius, Dom Engineriu prin voinţa mea, primiţi umile heretisanii şi să fiţi sănătoşi şi la pungă groşi.
    io, cu mâna mea.

27 iulie 2016

1992 – Episcopul Calinic Argeşeanul și poetul Ioan Alexandru la Sarmizegetusa Regia.

Filed under: Denecrezutele aventuri — Cornelius Ionescu @ 21:49
    1992 – Episcopul Calinic Argeşeanul și poetul Ioan Alexandru la Sarmizegetusa Regia.
    Stăteam cu Masto și al său fiu Andrei trimis de maică-sa să-i păzească pe cei doi plimbăreți, la masa încropită pe terasa XI de la Sarmizegetusa Regia. Tocmai venisem şi după o adăpare la izvorul pe atunci cu o apă, căreia noi îi ziceam chiar apă vie, ne pregăteam să deschidem o conservă înainte de a pune cortul pe aici pe undeva. În liniștea pe care doar păsărelele pădurii îndrăzneau s-o tulbure se aude de undeva dinspre cetate zarvă mare. Doi ”băieți”, destul de corpolenți se uitau la incinta sacră cu spusă nemulțumire. Nu numai cuvintele ne intrigau, oricum din cauza distanței nu le puteam desluși pe toate, dar gesturile pe care le făceau ni se părea că ni se adresează și nu cu prietenia care se obișnuiește între călători. Nu ne simțeam vinovați deloc, doar încă nu se introduseseră bilete de intrare pe munte, nici apa nu era încă amestecată cu toroipanul.
    Masto își mijește ochii, își șterge meticulous ochelarii, și-i pune pe ochi și grăiește
    - Tu nu-ți dai seama cine e acolo?
    - Nu.
    - E Ioan Alexandru.
    - Cine este ăsta?
    - Poetul Ioan Alexandru.
    - Cel cu crucile? Cel care le-a adunat și le-a plantat la Universitate? Parcă nu era destulă înghesuială acolo și așa…
    Între 1990 și 1992 a fost deputat iar între 1992 și 1996 senator. A pus crucile de la Universitate, o cruce la Parlament deasupra prezidiului. Ne simțeam toți comod ca într-un cimitir. Crucea din Parlament a dispărut la prima renovare, a rămas doar o umbră a ei, așa ca la Hiroșima.

    Poetul Ioan Alexandru

    ”Băieții” s-au apropiat de noi, fața lui Ion Alexandru s-a destins văzându-l pe Masto ce îl saluta, s-a uitat spre mine cât putea de suspicios, dar și noi la fel către companionul său bărbos.

    Arhiepiscopul Calinic Argatu al Argeșului și Teleormanului

    Ne-a fost prezentat, Sfinția Sa Calinic, cu funcție mare prin Argeș, am dedus că era chiar Episcop sau chiar Arhiepiscop pe acolo, funcție bună și bănoasă probabil. Era în civil dacă mă pot exprima așa, cu pantaloni nu cu fustă de data asta, cu o cruce mare, mare de argint atârnată de gât, pe post probabil de indicator de grad. Masto ne-a prezentat și pe noi, pe fiu-său adică, ce părea foarte dezinteresat și pe mine, cel cu o moacă rânjitoare ce nu putea deloc să încurajeze vreun dialog. Ne-au explicat că erau complet siderați de aspectul reconstituirilor din sit. Crezându-ne arheologi sau ceva asemănător le venise gândul creștinesc de a arunca cu pietre în noi. Au renunțat când au văzut că Masto le făcea semne. Pentru moment… Căci eu cu vocabularul tipic de Floreasca am povestit din pățaniile mai vechi cu minunatul sit și bineînțeles cu aluzii la cornutul din subteran și la relațiile lui cu arheii. Cum povesteam așa văd că epi sau arhiepi oftează din ce în ce mai des, se uită semnificativ către Ion Alexandru iar Masto îmi face cu cotul. Am priceput și eu într-un târziu, cine știe ce amintiri mai puțin plăcute îi aduceau în minte Preasfântului prelat în civil… Arhi era nervos că fuseseră urmăriți pe Valea Albă de o vulpe probabil turbată spunea, care se ridica pe labele din spate și cu labele din față făcea semne pe după urechi … Fiind destul de pozitiv în gândire, îl enerva ideia unei minuni pe Valea Albă. După ce făcură o inspecție pe la toate obiectivele-betoane ce se mai puteau distinge, cei doi băieți se duseră în sus în cetate ca să coboare pe Valea Albă unde, așa cum bănuiam, îi aștepta un 4 x 4 cu șofer cu tot. Nu înainte de a ne face o invitație pe la Curtea de Argeș, unde ne-a promis o ședere mai mult decât plăcută. Nu am abuzat niciodată de această insolită invitație.
    Calinic Constantin Argatu „Zamfir” fuse și el deputat între 1990 și 1992, probabil pe acolo se împrietense cu Ion Alexandru găsindu-și preocupări comune. Sau poate se cunoșteau de mai înainte, de la vreun cenaclu de poezie … A sărit repede treptele ierarhiei popești, de la simplu călugăr la arhiepiscop. Și acum aud că circulă cu ATV-ul.
    Nici nu au dispărut pe Calea Sacră că de după bradul de lângă izvor apăru Vulpi cu o figură mulțumită.
    - Cred că i-am speriat!
    - Deci tu le făceai semne…
    - Bineînțeles. Nu puteam să pierd prilejul. Ieri erau să dea peste Vulpa ce tocmai făcea plajă pe drumul spre Cosonești.
    - Oh, ce maniere pe popii ăștia… Andrei, tu-l recunoști pe Vulpi?
    - Care vulpe, nu văd nici o vulpe!
    - Vulpi, tu îl mai știi pe Andrei?
    - Care Andrei?

19 iulie 2016

V5, viaţă grea la Cosoneşti.

Filed under: Denecrezutele aventuri,Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 21:28
    V5, viaţă grea la Cosoneşti.
    A fost odată ca niciodată (ca întotdeauna) căci altfel nici că s-ar mai povesti, o înţeleaptă vulpe mică. Toţi o şutuiau, de jucat nu voia să se joace, de prins şoareci nici că prindea, ea doar pe Internet stătea. Iar la şcoală se ducea şi note mari ea lua. Nici nume nu avea, era doar a cincea vulpigenitură a lui Vulpi şi a Vulpăi, deci V5 i se spunea. Mulţumită ea era, mă-sa nu, ta-su nici pe-atât. La şcoală-n Cosoneştii de Jos o trimisei, ea cu note mari se-ntoarse. Copiii nu i-au spus că ea e vulpe, noi nu i-am spus că nu e om. Se juca în pauze, învăţa la ore, profii o scoteau la tablă, ea răspundea, totul era bine pe acolo. Cornul cel mizerabil, iaurtul cel acru i se păreau cele mai dumnezeieşti bucate. Ne-a rugat să-i dăm şi acasă doar corn şi iaurt, bucatele făcute pentru noi de către admina din Cosoneşti nu îl mulțumeau deloc Se plictisise de creier pane, şniţele, chiftele prăjite, cârnaţi şi aceia prăjiţi, ouă ochiuri, bunătăţi pe care eu şi cu Vulpi le apreciam deosebit la taclalele noastre de pe verandă, unde stăteam cu picioarele de dinapoi pe masă şi cu cele de dinainte în bunătăţi. V5 mai lua doar ceva stufat, praz oltenesc cu măsline greceşti dar doar de Kalamata, cele mai bune din lume, vezi bine. Îl mai tachina Vulpi după ce trăgea o bere, două şi-l trimitea la prins şoricei pe Făierag. Ne întorcea spatele, trecându-ne coada pe la nas şi se ducea în living să mai facă un Solitaire sau să mai scurme puţin în Facebook.
    Mai prost era când ploua zile întregi. Ne împingeam unul pe altul care să se ducă să aducă apă de la izvorul cel cu apă vie din coasta Făieragului, izvor ce apăruse doar de vreo 300 de ani. Înainte oamenii, daci, români, urși și vulpi luau apa tocmai de sus din Poiana Primarului, de acolo unde acum este doar un fel de mlaștină. Era izvorul vechi, amenajat frumos de daci, cu țeavă și uluc lung de lemn pentru adăpatul oamenilor și animalelor ce se tot peregrinau pe acolo, la capătul de sus al Podului lui Coson cel Mare. Apa nu puteai s-o bei repede. Trebuia întâi să te uiți la ea, aproape nici nu o vedeai de transparentă ce era, nici nu erai sigur că ai umplut cana. O gustai câte puțin, câte puțin de parcă ar fi fost cine știe ce vin popesc. Era și rece, așa cum se cade unei ape de izvor. Simțeai cum apa ți se așează straturi, straturi, un strat transparent peste alt strat transparent. Acum 300 de ani se mutaseră pe aici niște venituri fugite de turci tocmai de pe la Polovraci, din Oltenia. Își făcură case pe malul Apei, unul văzu pietrele izvorului și le împinse în jos, să facă podea la cășile lui. Cășile se făcură cătun, cătunul își luă și un nume, Putineiul. Veniturile necunoscând puterea Apei, își făcură casele chiar lângă apă. Apa, sfânta Apă avea însă legile și puterea ei. După niște ani se umflă, umplu toată valea, șterse tot cătunul de pe fața pământului, cu tot cu pietrele ce fuseseră la izvorul de sus. Apa izvorului, nemaifiind ținută în frâu, se strecură pe sub umplutura terasei și ieși acolo unde este acum. Nimeni nu se mai preocupă de cum arată izvorul. O potecă îngustă, noroioasă de cele mai multe ori le ajungea. Ca să nu mai vorbim că veni și epoca BCA-ului cînd se ridică butaforia de cetate-scenă dincolo de Apă iar pe Dealul Cosoneștiului se plantară niște brazi ce desenau cifrele 2050. Izvorul nu putea să facă notă discordantă. I s-au făcut niște îngrădituri din blocuri de BCA care au ajuns într-o stare de plâns din primul an.
    Așa că apa vie nouă ne plăcea dar timpul nu ne împingea… Mergeam cu câte două canistre de cinci litri fiecare, lipăiam prin noroi, ba mai și cădeam în fund. Ba se mai întâmpla ca odată ajunși la izvor să dau peste încă două, trei persoane, poate daci, poate urși sau vulpi, fiecare cu canistrele lui, stând la coadă la apă. Nimeni nu s-a îngrijit să facă un chioșc, o alee până acolo. Eu mă mai descurcam, Bătrânul Vulpi la fel dar V5 când îi venea rândul chițăia de ți se frângea inima. Așa că îl săream de la corvoadă. Nimeni n-ar fi suportat să-l vadă pe V5 lăcrimând.

    Foto Mirela Elena Lăscoiu - Universitatea de Vest din Timişoara, POSIBILITATEA EXISTENŢEI UNEI CARIERE DE PIATRĂ ÎN ZONA CETĂŢII DACICE DE LA COSTEŞTI-CETĂŢUIA

    Dar nici fără apa vie a izvorului nu am fi putut sta în Cosonești. O apă la fel de bună nu am mai întâlnit decât când am urcat pe Valea Vinții iar apoi pe Valea Poienii, până în Poiana moșului cel suspicios cu integritatea izvorului lui. Frumoase și interesante locuri și pe acolo… Mai ales fragmentul de tub ceramic pentru apă cu diametrul interior de cca 10 cm de care m-am împiedicat la propriu, iar pe de altă parte drumul în urcuș lent către punctul numit de localnici La Părete, loc de unde se pare că s-au luat bucățile de calcar oolitic din care s-au construit mare parte din zidurile cetăților Cosonești și Sulidava, numite acum Costești și Blidaru… Calcarul este din același strat geologic cu cel din cariera Măgura. Iar scena cu cei doi copii care au găsit o sticlă de plastic cu cca 140 de cosoni înăuntru, într-o vizuină de vulpe, tot pe aici s-a jucat. Zona ne mai rezervă multe surprize.
    V5 are viitorul în față!

16 iulie 2016

Pleiadele și Podul lui Coson cel Mare.

Filed under: Denecrezutele aventuri,Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 18:23
    - Tati, ieşi repede din Villa. Au venit, au venit în sfârşit.
    - Cine V5 dragă, cine au venit?
    - Pleiadele, drăguţele, uite cum zboară. Toate se duc la Poiana Primarului. Uite-le, uite-le!
    - Da, văd și eu, ce or găsi acolo? Doar iarbă, floricele colorate și frumos mirositoare de 532 varietăți.
    - Vai Tati, dar urmele picioarelor Podului lui Coson cel Mare, cel pe care mi l-ai arătat chiar tu, pe care treceau carele cu piatră, cu provizii, oștenii, între Cetatea Cosoneștilor și Sulidava, Blidaru cum îi spun dacii acum.
    - Ah, precis că la Podul lui Coson se duc. Ce păcat că acum nu se mai vede mare lucru din el. Doar urmele roților carelor, ce se opresc brusc pe pragul de piatră de unde începea Podul. Podul cel Mare cum i se spunea, gândit de Regele Coson cel care a întărit cele două cetăți surori. Mult l-a costat Podul.

    Tablou-al-pictorului-elveţian-Peter-Birmann-1758-1844

    A trebuit să se împrumute la un general roman, Burtus pre nume, care i-a dat banii. Și încă ce bani, numele lor a străbătut miile de ani, i-a făcut nemuritori și pe Coson și pe Burtus. Podul, făcut la început din lemn avea 50 de metri înălțime și 600 lungime, peste Făerag, între Dealul Făeragului – Poiana Primarului și Dealul Cosoneștiului – Poiana Grădiștei, locul unde romanii își făcuseră mai târziu un castru, în spatele Taberei de tineret actuale. Cele două poiene sunt cam la aceiași înălțime, ceea ce i-a dat lui Coson ideia construcției. Cu mici amenajări, vizibile și astăzi, capetele de pod s-au putut construi. Taberele constructorilor erau în cele două poiene, ce aveau izvoare sigur mai puternice decât cele de astăzi. Cum am descoperit capetele podului? Simplu! Cum tot urcam cu sticlele de apă spre izvorul de pe dealul Făeragului de unde le umpleam în fiecare zi, mă uitam în sus spre poteca ce urca spre Blidaru, potecă abruptă, prea abruptă pentru o potecă turistică. Tot căutam o variantă mai rezonabilă. Puțin mai în dreapta se vedea un șanț îi pot spune, de vreo trei metri lățime acum, plin de bălării. Dacă tot eram acolo am încercat să-i dau de cap. Înotând prin brusturi și mărăcini am urcat câțiva metri după care pur și simplu se termina și șanțul. M-am întors, am urcat pe imposibila potecă ce duce spre Poiana Primarului, cu gând să văd ce este în partea de sus a șanțului. O groapă era! Iar pe marginea ei era pragul de piatră. Prag în care se vedeau două urme adânci, paralele, făcute de roțile unor care. Urmele duceau în groapă! Nu se poate. Vis-à-vis de Valea Făeragului, cam la aceeași înălțime era o formațiune similară. Podul lui Coson! Iar eu îmi băteam capul cum ajungeau dacii de la o cetate la alta… În 2.000 de ani sigur că tot ce era de lemn putrezise demult. Și picioarele podului și tăbliile în primul rând. Ca să nu mai vorbim de Spiritus loci care i-o fi îndemnat pe strămoșii noștri să refolosească fiece bețișor nepăzit. La fel și cu pietrele. Dacă regele Coson cel Mare o fi reușit să facă Podul și din piatră nu se mai poate observa acum. Din vechile poduri nu se mai pot vedea decât pragurile. Așa cum se poate vedea și locul Podului peste Apa Grădiștei între turnurile de pe valea Pișătoarei și drumul ce urcă spre Prisaca. Nu avea cum să mai reziste turnul de la începutul acestui drum, abia se mai ghicește.
    - Tati, hai și noi acum la Poiana sus să vedem jocul Pleiadelor.
    - Du-te singur, ești destul de mare acum! Eu am tot fost și știu la ce să mă aștept. Iar în Pleiade e bine să nu te încrezi. Mai ales când bate vântul mai tare.
    - Mie atunci îmi place, li se văd și cozile și …
    - Ei vezi că tocmai de asta îmi este mie frică. Nu că nu mi-ar place, dar nu știi ce se mai întâmplă pe urmă.
    - Of Tati, am impresia că te-ai cam boșorogit.
    - Hmmm, și crezi că e frumos să-mi spui asta, chiar dacă ar fi adevărat.
    - Dumneata mi-ai spus să spun doar adevărul. Ah, Tati, se vede Podul lui Coson cel Mare! Uite ce colorat e! Și uite cum dansează pleiadele pe el. Și bate și vântul…
    - Ei, V5, Acela este curcubeul. Iar Pleiadele…
    - Pleiadele sunt Pleiadele ce dansează pe Podul lui Coson cel Mare! Te rog nu mă mai contrazice…

    Podul lui Coson cel Mare

6 iulie 2016

Prea puține se schimbă.

Filed under: actualitate,zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 22:39
    Prea puține se schimbă.
    Când stăteam pe strada aceea cu nume ce te îndemna la smerenie, Episcopul Timuș, zisă și Timuș, Episcop de Argeș, la colțul cu Calea Dorobanților era pe dreapta un maidan, unde se aruncau diverse lucruri, moloz, găini moarte, ba chiar și o foarfecă cu sânge pe ea, cu o coadă de javră alături. Pe partea stângă era un așa numit calcan, un zid orb, fără nici o fereastră. Casa căreia îi aparținea era o vopsitorie chimică particulară, o boiangerie cum se spunea pe atunci, unde muncea toată familia. Femeile din jur, de pe câteva străzi, veneau ba cu suluri de lână, de bumbac, ba cu diverse bulendre mai noi sau mai vechi, să le dea o altă față aici. Boiangiu, așa îl chema pe proprietar care schimbase probabil porecla în renume, se bucura de încrederea cartierului, ca fiind om serios. Termenele erau termene, culorile erau respectate, le cunoștea bine, nu se luau la prima ploaie, așa cum se cam întâmpla și cu lucrurile noi. Iar prețurile erau la îndemâna mușteriilor. Domnul Boiangiu era însă un om stresat. Și cum să nu fie. Venea mereu poliția să-l întrebe dacă și-a plătit impozitele, dacă o plătește pe fata lui care avea 15 – 16 ani doar, mergea și la școală și muncea când era înghesuială. Colac peste pupăză pe calcanul casei își făceau fireștile necesități toți bețivii ce-și făceau drumul pe acolo după ce ieșeau din multele cârciumi din cartier. Acum de, cârciumi multe, closete publice doar unul la rondoul din Piața Dorobanți, lângă statuia Lupoaicei Capitoline. Domnul Boiangiu, furios, a luat o pensulă mare și cu vopsea neagră a scris pe calcan cu litere de cam 50 de centimetri MURDĂRIA SE PEDEPSEȘTE CU BĂTAIA. Mult efect nu a prea avut, dar mai ieșea și el cu un par și-i alunga. Acum avea o bază. Se mai descărca și el. A stat ”lozinca” acolo până prin 1972 când s-au demolat toate casele de pe Dorobanți și s-au construit blocurile de 10 etaje în care la început au fost cazați participanții la Congresul de viitorologie ce s-a ținut pe atunci în clădirea ASE-ului.

    INTERZIS URINAREA

    Și domnul Boiangiu și soția dânsului și drăguța lor fiică, toți cu fața roșie probabil de la diluanții vopselelor, toți au dispărut în Bucureștiul acesta în demolare. Și noi am dispărut de acolo, am ajuns în Pantelimon, o altă mahala acum plină de blocuri. Necesitățile oamenilor au rămas aceleași, closet public era doar unul, la rondoul de la capătul tramvaiului 14. A fost însă demolat și acesta, lăsând locul unei ciudate fântâni fără apă pe care sunt pomenite diverse mânăstiri din împrejurimi. Simbolică fântână… Alături însă este un părculeț și acesta ciuntit de o parcare și de o magherniță în care s-au aciuiat jandarmii cu ustensilele și mașinile lor. Oamenii își fac fireștile necesități pe gardul părculețului. Bineînțeles că cei care locuiesc în blocurile de acolo nu agreează deloc aspectul și mirosul locului, asemenea boiangiului din Timuș. A apărut o lozincă scurtă și la obiect INTERZIS URINAREA. Ca și acolo asta nu-i împiedică să-și exprime necesitățile așa cum pot. Nu numai atât, iau lozinca drept o invitație. Nu inscripțiile, fie ele cât de amenințătoare, rezolvă problema. Într-un timp apăruseră WC-uri ecologice. Au dispărut sau stau … închise. De altfel de WC-uri nici nu poate fi vorba. Civilizație, unde ești?
Older Posts »

Powered by WordPress