Cornelius Ionescu – Timbre, monede şi altele

1 martie 2013

Rememberul tuturor Rememberelor!

Filed under: Fără categorie — Cornelius Ionescu @ 19:11

Autoportret pe cracă

25 februarie 2016

Hambare …

Filed under: zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 13:16
    Hambare.

    1939 - Răteşti-Argeş

    1939 – Răteşti – Argeş. În spatele nelipsitului prim-plan cu familia se vede hambarul sub care aveam să mă joc 3 … 7 ani mai târziu. Nişte bârne groase erau sprijinite pe nişte picioare din cărămidă. Temelia acestor picioare de cărămidă era din pietre rotunde, mari, aduse din lunca Argeşului, bătute bine cu lut. Şobolanii şi şoarecii nu aveau cum să ajungă iar pentru pisici era o joacă să ajungă pe prispa ridicată la circa 70 de centimetri. Pentru oameni era o scară cu trei sau patru trepte care de obicei stătea sub hambar. Hambarul avea în interior compartimente pentru ştiuleţi, grâu, fasole, făină şi mălai.
    Tot prin 1947 am văzut cum se făceau acele hambare. După ce se ridicau temeliile, picioarele, se puneau babele orizontale pe picioare, talpa hambarului cum se numea, în glumă i se mai spunea şi “talpa iadului” sau soacra. Pereţii erau prefabricaţi şi se aduceau de către moţi din zona Apusenilor, atât cât s-au mai putut aduce, adică până la venirea comuniştilor. Pereţii erau formaţi dintr-un cadru de lemn pe care erau şipci de brad, puse oblic pe o parte într-un sens, pe partea cealaltă în sens opus, fixate cu cuie de lemn, mai apoi s-au modernizat şi au pus cuie de fier luate de la magazin . Între şipci era lăsat un spaţiu cam de un deget ca să se poată aerisi cerealele. Prăjinile pentru acoperiş, şiţele făcute balot, scara pentru acoperiş erau aduse separat şi le puneau la urmă. Comanda se dădea cu un an înainte şi cuvântul era cuvânt pe atunci… Veneau câte trei patru căruţe cu coviltir, în care şi dormeau. De mâncat le dădeau oamenii din satele prin care treceau, fără să le ceară nimic, se cunoşteau toţi de zeci de ani. Moţii mai scoteau şi ei o sticlă cu horincă şi totul era cum nu se poate mai bine. La mijloc erau carele cu pereţii de hambar, făcuţi pe măsura convenită dar şi de rezervă, întotdeauna se mai găsea careva să vrea şi el să-şi încropească un hambar nou. Aceiaşi moţi ridicau hambarul, să fie ei siguri că totul este bine. Plata se făcea fie cu bani, dar mai des cu porumb, grâu, ulei, dovleci.
    După cum spuneam, hambarele nu şi-au mai găsit rostul după venirea comuniştilor. Pământ nu mai avea nimeni, ce să pună în hambare? Hambarul nostru a fost luat de primărie, montat în spatele acesteia şi întrebuinţat ca arhivă … Bun loc pentru acte … Când am fost prin 1994 încă mai era acolo, în 1995 dispăruse.
    Prin alte locuri mai mult sau mai puţin europene hambarele tot cam aşa arătau, nu aveau dece să arate altfel, doar materialele mai difereau, în funcţie de ce găseau şi oamenii pe acolo. Din Iberia până în Scandinavia, din Anatolia până în Carpaţi recunoşteai un hambar de la distanţă.

    Hambar din Muzeul Satului

    Ambar - hambar din Anatolia - 'adi her neyse iste ondan️'

    Hambare în Scandinavia

7 februarie 2016

Cosonii pierduţi

Filed under: Denecrezutele aventuri — Cornelius Ionescu @ 20:39
    Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
    Cosonii pierduţi
    Era iar seară în Cosoneşti. Ca în fiecare seară dealtfel. Ziua fusese întunecată, nu apăruse soarele deloc aşa că nici lămpile lui Dom Camion nu mai mergeau. Căci erau lămpi din acelea de grădină, dichisite, ce-şi încarcă ziua acumulatorii şi şi-i descarcă noaptea când are lumea nevoie să vadă pe unde să nu calce. Dar dacă n-a fost soare ziua, nu era nici lumină noaptea. Asta e. AMică, şi sora ei, AMare, fetele ce dormeau cu AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă, căci ele fiind mici, le era frică să doarmă singure, singurele, spuneau totuşi că ele sunt mari şi pot merge pe drumul de la Cosoneşti, de la Vasilca până sus la Coliba Ţiganilor. Dar despre cât de mari sunt doar AluZgâncă ar fi putut băga mâna în foc, în nici un caz eu. Nu ştiu cum se făcu dar AMică întârziase un pic pe Valea Făeragului, la cules de ciuperci din acelea gustoase, maronii deschis dar bătând în mijlocul pălăriei spre violet. Ea le cunoştea, vezi bine, o învăţase Vasilca, ce ştia şi ea de la mă-sa. Căci doar o nuanţă mai spre violet şi tot neamul ţigănesc de acolo de sus s-ar fi dus să vadă ce mai face Zamolxe. Eu nu le cunosc, atunci când credeam că am învăţat tocmai m-am întâlnit cu un pădurar care mi-a spus să le arunc pe toate. Nu l-am crezut, gândindu-mă că este invidios pe norocul meu, le-am fript acolo la un foc pe malul Grădiştei şi am şi mâncat vreo trei. M-au apucat nişte năduşeli şi un gâfâit de credeam că sunt în Sahara şi nu în Zona noastră cea frumoasă. M-am gâdilat cu degetul în fundul gurii, până am dat de cele trei ciuperci de le-am scos de unde se pitiseră. De atunci nu mai mănânc nici culese de mine nici de alţii. Doar de la magazin, cu ţiplă pe ele, să fiu eu sigur că sunt din crescătorie şi nu din pădurile în care se încuscresc cu cele otrăvitoare.
    Ei şi aşa, AMică o luă în sus pe drum cu coşul cu ciuperci într-o mână şi cu o jordie de alun în cealaltă. Cânta şi mergea, ce-i păsa ei. Deodată de la marginea drumului se auzi un clinchet din acela pe care ai vrea să îl auzi mereu. Şi nu numai atât, chiar sclipea ceva acolo. AMică nu era o fricoasă, se întâlnise mereu şi cu vulpi şi cu lupi şi cu Ursa cea cu doi ursuleţi, ba chiar şi cu cel mai fioros animal din împrejurimi, gânsacul cel mare al Vasilcăi, cel care era de un sadism fantastic, doar de funduleţul lui AMică era interesat, atunci când îl vedea printre copaci. Dacă nu-l băgai în seamă îşi pierdea repede interesul, dar AMică, de, când îl vedea deschizându-şi aripile şi repezindu-se la atac ca un hărpioi, păi nici că nu putea să fugă mai repede. Dar acum clinchetul acela minunat de clopoţel şi sclipirea mai ceva decât a stelelor, o făcură să înlemnească.
    - E cineva acolo, întrebă ea făcându-şi curaj.
    - Nu e nimeni, tu nu vezi? se auzi din tufiş.
    - Dar tu cine eşti?
    - Sunt Cosonul cel Mic, nu mă recunoşti?
    - Nu, noi la Colibă facem doar cosoni mari, buni şi toţi la fel. Nu există cosoni mici.
    - Aşa crezi tu. Fraţii mei mai mari nu seamănă unul cu altul. Unii au harpa mai mare, unii mai mică, Oamenii ăia de pe spate ce se dau de lictori au şi ei nişte nasuri parcă ar fi găini din acelea cu gâtul gol, găini de Transilvania cum li se spune. Şi tot ca găinile, unii au cioc mai mic, alţii mai mare. Cât despre scris, ce să mai vorbim … Dar cred că îţi dai seama că tu eşti de fapt mama mea!
    - Eu? O Zei! Uită-te mai bine la mine!
    - Da, tu, AMică, tu eşti mama mea! Când i-ai pus lui AluZgâncă blancul acela pe nicovală, nu te-ai uitat că e mai mic. Aluzgâncă, când a văzut ce a ieşit, m-a aruncat peste umăr, a stuchit şi a zis “Piei Bâzdâganie!” Şi uite aşa, de atunci m-am albit la faţă şi mă tot rostogolesc pe marginea drumului dar nu mă ia nimeni. Zic toţi că sunt un fals. Până şi directorul de la Muzeul din Bucurdava a spus că aşa cosoni albi nici că pot exista. Parcă ceilalţi ar fi mai breji! Asta e curată discriminare.
    - Dar tu eşti chiar mai frumos decât ceilalţi!
    - O, AMică, o mamă dragă, numai tu mă iubeşti! Ia-mă cu tine!
    - Hai păpuşică, hai cu mine, tot nu am eu păpuşele.
    - Dar ştii, nu sunt singur, sunt cu fratele meu. Eram două bucăţele de metal şi Domnul AluZgâncă ne-a aruncat pe amândouă!
    - Veniţi amândouă! Ia uite ce drăgălaşe sunteţi! Dar chiar aşa, dece sunteţi aşa albe? Toţi cosonii sunt galbeni, aşa ca grâul.
    - Da, dar odată la o mie de cosoni galbeni se naşte şi un coson alb, aşa ca noi. Cică suntem albinoşi.

    Coson Droueis


    - În fond ce îmi pasă, şi eu şi sora mea AMare suntem blonde şi tot neamul nostru este cam tuciuriu, dacă înţelegeţi voi!
    - Eu sunt Cosonica, cea cu faţă de vulturică şi care stau pe craca aia iar el e Cosonel , zis şi Cosonel Droueis, cel cu ciomagul lui Hercule la mijloc. Aşa ne cunoaştem şi noi mai bine care e unul şi care este celălalt.
    - Deci tu cel cu făcăleţul eşti Cosonel iar tu cu coroniţa eşti Cosonica. Ce drăguţi sunteţi. Ce dacă sunteţi albinoşi, aşa n-o să vă încurc cu cei pe care-i face Alu. Dar să vă ţineţi scai de mine de acum încolo.
    - Aşa vom face, mămicuţa noastră, micuţă AMică.
    - Dar haideţi, săriţi repede în coş, să nu vă vadă careva şi să vă rătăciţi iar.
    Şi săriră repede şi se ascunseră printre ciupercuţe. Ei albi, ciupercuţele albe, nimeni nu i-ar mai găsi.
    - AMică, AMică, ce ai în coşuleţ? Ai ceva bun, un iaurt cumva? Sau un corn cu gust de corn? Sigur că era V5, cine altcineva ar putea pe lumea asta să viseze la bunătăţile de corn cu iaurt?
    - Ah ai cules ciuperci. Nu îmi plac, sunt fade rău. Am încercat eu odată de la tanti Vasilca. Dar ce ai mai găsit? Uite cum străluceşte ceva sub ciupercuţe. Ah, aici eraţi voi doi care sunteţi unul, bine, bine. Mergeţi la Alu să vă reşapeze? Vă caută de vreo două săptămâni.
    - Nu ne spune V5, am făcut şi noi o excursie mică, mică şi ne-am gândit să o rugăm pe AMică să ne ia cu ea până la Alu.
    - M-aţi rugat voi pe mine să vă duc la Alu? Cosoneilor, cât sunteţi voi de mici, acum vă las aici în drum să calce Ursa pe voi sau să vă înghită Gânsacul cel mare şi urât.
    - Nu, AMică, nu ne lăsa aici. O să îţi spunem pe unde am fost. Am fost tocmai sus la Prisaca de unde se vede Retezatul frumos, frumooos şi parcă e la doi paşi.
    - Cum aţi urcat voi la Prisaca? Cum v-aţi rostogolit până acolo sus?
    - Am fost cu maşina, nu ne-a văzut nimeni când ne-am urcat. Abia la Prisaca au oprit, cred că am zornăit noi cam tare când am văzut stâlpii de electricitate înfipţi acolo sus.
    - Gata excursia acum, haideţi la Alu să îi spunem vestea cea bună că v-am găsit. V5 ce mi-ai făcut?
    - Pişşş, pişşş, vezi că nu sunt bune ciupercile astea. Menajeria din Cosoneşti trebuie să meargă înainte. Iar cosonaşilor o nuanţă de galben nu le strică.
    - Ce ne-ai făcut şi nouă nene V5? Nu simţi cum mirosim?
    - Ba da, O baie în Apă nu vă strică. Şi luaţi şi coşul cu ciuperci cu voi! Să-l aduceţi gol şi curat!
    - Vai, vai, ce mă fac eu fără ciuperci?
    - Pagubă-n ciuperci!

6 februarie 2016

ROŞU TRICOLOR

Filed under: zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 16:18
    1950 – Roşu tricolor.
    Totul era roşu. Se vopsiseră în roşu băncile din parc, parc ce i se schimbase şi lui numele din Herăstrău în I.V.Stalin. Roşii erau şi stâlpii de telegraf, vreau să spun de lumină în care se agăţaseră megafoane roşii din care se scurgea o muzică stridentă ce îneca străzile, muzică şi ea roşie, bineînţeles de la reţeaua de radioficare ce ne îndemna la muncă fără de oprire. Steagurile roşii le flancau pe cele tricolore, dar şi ele cu beţele roşii. Copiii erau şi ei roşii, făcuţi pionieri, cu cravate roşii, femeile aveau basmale roşii, bluze roşii şi fuste roşii. Toate erau la roşu. Doar frunzele din pomi se încăpăţânau să fie verzi, marele savant Minciurin nereuşind încă să le înroşească şi pe ele. Prin lege firmele de stat erau vopsite în roşu, cele ale cooperaţiei în galben iar în gri cele ale particularilor, atâţia cât mai rămăseseră, cofetari, zarzavagii, frizeri sau coafori, mici reparatori de biciclete, vânzători de mărunţişuri, în general invalizi din al doilea război cărora li se dăduse voie după război să-şi câştige existenţa mizeră. Aceştia trebuiau să aibă pe firmă şi numărul autorizaţiei de funcţionare, să poată fi mai uşor depistaţi ca fiind speculanţi, speculanţi gri ce sugeau sângele roşu al poporului roşu. Iar cine nu se conforma era scuturat până devenea roşu din cap până-n picioare. Pe stradă aveam un oltean ce-şi câştiga şi el banul din vânzarea zarzavatului cu cobiliţa. I-au rupt cobiliţa, coşurile, pe el l-au înroşit de tot. Nu l-am mai văzut. Curtea i s-a umplut de buruieni, casa s-a dărâmat, locul a ajuns un maidan pe care se încurau câinii iar în pauzele lor jucam şi noi futbol cu cărămizi sparte, cărămizi roşii din fosta lui cocioabă roşie. Tramvaiele au fost şi ele vopsite în roşu. Gardurile la fel. Fabricile deveniseră şi ele roşii. Flamura roşie, Firul roşu, Steagul roşu, Steaua roşie … Totul era tricolor. Adică roşu.

1950 - ROŞU TRICOLOR

22 decembrie 2015

FALSURI C.M.T seria a II-a neemisă

Filed under: filatelie — Cornelius Ionescu @ 14:46
    FALSURI C.M.T seria a II-a neemisă
    Din Polonia ni se oferă nişte falsuri, obliterate dar şi neobliterate din interesanta serie a II-a din C.M.T. , cea care are supratiparul completat cu denumirea POCUTIA. Spun interesanta deoarece sigur nu se cunoaşte decât o serie completă de cinci valori, provenită din colecţiile Regelui Carol al II-lea. Se spune că ar mai exista cel puţin încă o serie. Ca să le pui la vânzare pe ebay şi obliterate este prea de tot.

Falsuri Pocutia C.M.T. neobliterate

Falsuri 1919 C.M.T. Seria a II-a obliterate!

21 decembrie 2015

1962 De la Cioclovina la Piatra Roşie şi apoi la Sarmizegetusa Regia.

Filed under: Tara minunilor — Cornelius Ionescu @ 23:07
    1962 De la Cioclovina la Piatra Roşie şi apoi la Sarmizegetusa Regia.
    Din Tunienvale o luarăm bineînţeles în jos! Dar nu înainte de a admira în stânga Vârful Ţâfla. De la distanţă părea ascuţit, de aici din şeaua asta părea tentant dar nu cunoşteam locurile ca să facem o mică excursie până acolo. Ştiam doar că se găsiseră urme de arsură, prilej de a presupune că dacii îşi făceau semne prin focuri de la un vârf de munte la altul. Drumul nu era tocmai uşor, cobora dar mai şi urca. Din faţă ne-am pomenit cu un turist singur ce nu ştia nici româneşte nici franţuzeşte, era deci neamţ. Prin semne am aflat că ai lui erau de pe lângă Sibiu, plecaseră de mult şi nu aveau nici un chef să se mai întoarcă nici măcar pentru un concediu. Fiul lor însă, curios, a vrut să facă creasta munţilor Făgăraş. Nu avea nici hartă, rămăsese şi fără conserve, nu ştia nici drumul. I-am dat una din hărţile noastre, una cu toată ţara, i-am însemnat cam pe unde s-o ia, i-am făcut şi nişte scheme, sper că până acum să fi ajuns. I-am dat şi două conserve, să nu moară repede de foame dacă nu o reuşi să iasă din pădure. Sau poate că i le-am dat ca să cărăm şi noi mai puţin. Poteca noastră nu era prea lată, dar cu caii se putea merge ba chiar şi cu măgarii. Din când în când mai vedeam inconfundabila Piatră Roşie, nu prea ştiam noi pe unde o să urcăm. Nu ştiu dacă acum or fi marcaje, pe atunci oricum nu erau. Nu ştiu cum s-o fi descurcat neamţul pe aici. Aproape de Valea Roşie, aşa cred că se numea pârâul de la poalele cetăţii, pe stânga se făcea o terasă de toată frumuseţea, dreaptă şi străbătută de un izvor. Sigur că am bătut-o în lungime, dar nimic, nimic. Probabil or şti mai bine arheologii. Sau poate că habar n-au nici ei. Nu prea la place se pare să hălăduiască pe coclauri. Am traversat valea. Ne aştepta spre mirarea noastră un drum frumos cu serpentine şi cu urme de cauciucuri de maşină. Am urcat mulţumiţi pe el, am trecut pe lângă o casă frumoasă, construită nu de mult, am aflat pe urmă că ar fi a unui şef de ocol silvic. Încă puţin şi am ajuns într-o livadă de meri, din păcate cu merele verzi încă. Un loc ideal de pus cortul. Dar apă, de unde apă? Păi numai puţin mai alături era o casă, cu cişmea în curte, cu găini, un cocoş, un curcan şi cu ciment pe jos. Şi cu un câine cel puţin, care a început să “bată” ca să cheme stăpânii. A venit repede stăpâna, încântată că mai vede fiinţe cu două picioare. Livada era a ei, puteam pune cortul, bineînţeles, apă să luăm câtă ne trebuie dar să nu uităm să închidem robinetul. I-am mulţumit şi noi frumos, ne-am pus cortul, am deschis o conservă, foc n-am făcut să nu avem probleme cu stăpâna şi am luat-o în sus la Cetate. Drumul şi cetatea le ştiam pe dinafară din broşurile timpului … Am avut noroc şi cu veşnicii săpători, evident neautorizaţi, care făcuseră ceva gropi numai bune să ne zgâim şi noi prin ele. Când am ajuns sus pe platou, după ce am admirat drumul de piatră, drum în trepte, am fost întâmpinaţi de un muget şi de un Bună ziua. Era un moş care-şi păştea vaca, probabil trimis de stăpână să mai scape de el. Aici el era stăpân, ceeace ne-a şi spus de la început “– Locul ăsta e al meu, eu îl păzesc”. Noi nu aveam nimic împotrivă, nu venisem să revendicăm terenul, mai ales că nu aveam la noi împuternicirea de la Vezina autentificată de însuşuşi Decebalus. Ne-a spus că putem să dăm o roată pe acolo, că el dă cu coasa pe aici, el a făcut drumul pe care urcau arheologii. Nu ştiu dacă el a făcut şi cetatea, nimic nu e exclus. La coborîre am luat-o pe lângă zidul incintei de jos, făcut nu din piatră fasonată ci din piatră locală. Nu semăna deloc cu cetatea de sus, aş fi pariat că e făcut cu câteva sute de ani mai târziu. Dar cu cine să pariez? Cu moşul? De la el abia aflasem că un drum mai bun, chiar şi pentru care este spre nord, am mers noi un pic pe acolo dar nu ne inspira prea multă încredere călăuza.
    A doua zi ne-am luat ziua bună de la stăpână, am luat şi câteva mere verzi să ne străpezim dinţii pe drum. Am coborît în Valea Alunului, o jumătate de oră, pe un drum cam abrupt ce nu putea fi urcat nici cu tractorul. Jos valea se lărgea, nu era nici urmă de primitoarele clădiri ale Pensiunii Dacica, de neocolit în ziua de azi. Am urcat pe vale, pe un drum probabil de tractor, acum am auzit că merg şi Tiruri cu buşteni pe acolo, până sus la Prihodişte, loc de odihnă şi belvedere după cum i se poate şi traduce numele din slava veche. Acolo ne aştepta nu un moş ca de obicei ci o şcoală, cu doar camere de clasă şi un gard împrejur. În rest nişte lemne de foc. Era vacanţă, nu erau copii şi nici învăţător. În toată această zonă şcolile s-au construit pe vârful dealurilor, să poată învăţa copii din cât mai multele aşezări răspândite. Atât în stânga cât şi în dreapta şcolii erau drumuri late, de culme, care duceau spre Târsa în stânga şi spre Poiana Omului în dreapta, căci sat nu era pe acolo. Chiar în dreapta şcolii era o stâncă ciudată, pe lângă care cobora un drum spre Grădiştea, Anineş cum îi mai spune lumea, fiind la intersecţia cu Valea Anineşului. Din stânga şcolii acum se face un drum destul de bun pentru maşinile cu tracţiune integrală, pe atunci nu putea să treacă decât Dacia 1100 a veterinarului, cea care mergea cu palincă, ca şi proprietarul ei. Priveliştea spre Valea Anineşului, mai ales când este senin, este ireală, văzându-se şi casele de la Sub Cununi.
    Am început să coborîm prin dreapta şcolii, ocazie cu care am descoperit şi un izvor în apropierea şcolii. Trebuia să existe, nu? Mai jos drumul se lăţea, am văzut şi urme de tractor. Serpentinele, multe şi strânse au trecut pe lângă două mine de uraniu, păzite dar pe cale de închidere. Jos când am ieşit în sat la Anineş am dat de un punct de colectare a fructelor de pădure, cu nelipsita coadă de culegători bruneţi cu căldările cu zmeură pline cu vârf. Alături, un magazin cu conserve, pâine, roşii. Am intrat să luăm măcar nişte pâine dar am fost refuzaţi, magazinul era doar pentru muncitorii forestieri. Am plecat dezamăgiţi dar am fost chemaţi prin spatele magazinului de către o femeie, care ne-a vândut imediat o pâine mare şi bună de tot, scuzându-se că aşa sunt ordinele. Ştiam şi noi, tot în ţara asta trăiam … Acum, dacă aveam de toate, ne-am îndreptat către staţia trenuleţului care mergea către Cetatea noastră, Sarmizegetusa Regia. Am avut noroc, am aşteptat doar vreo două ore. Cu mult zgomot a părut şi trenuţul, mocăniţa, cu câteva vagoane deschise pentru cărat buştenii din munte până în Orăştie la Fabrica de cherestea. Altă daravelă. Nu aveam de unde să luăm bilete că doar nu avea vagoane de personae. Toată lumea se urca însă, noi rămâneam pe jos. Fochistul, enervat de atâta nepricepere din partea noastră ne-a făcut semn să urcăm repede. Nu am mai aşteptat un alt îndemn. A doua staţie era Cetatea, dacă nu punem la numărătoare şi opririle ba din cauza unui pom căzut pe şine, ba că se terminaseră cărbunii şi cobora lumea să strângă lemne.
    La Cetate a oprit special în locul unde se făcea cărarea, pe care ne-a şi arătat-o. I-am mulţumit şi ne-am pus pe urcat, cam trei sferturi de oră cu samarele noastre. Poteca era abruptă, pe lângă un izvor, treceam pe lângă bucăţi de pietre fasonate şi fragmente de coloane. Toate bune dar de sus au nceput să cadă alte pietre, aruncate cu intenţie de apărătorii cetăţii pesemne. Am ţipat să înceteze, până la urmă ne-au auzit şi am putut urca. Pietre fasonate de daci, refolosite de romani şi în sfârşit aruncate pe apa Godeanului de trupa de soldaţi bucureşteni condusă într-o veşnică veselie bahică de către marele academician, tovarăşul Constantin Daicoviciu şi de către ciracii săi. Totul se petrecea fără fotografii, fără caiet de săpături, doar cu sticla în mână. De trei ori am vrut să punem cortul undeva mai la adăpost, de trei ori tovarăşul, bălăbănindu-se ne-a arătat alt loc. Cu mare fereală am reuşit să facem câteva fotografii, în care am reuşit să prindem pe cei care aruncau pământul de pe terasa a XI-a, de lângă sanctuarele mici dreptunghiulare, cu un vagonet, în stânga turnului pentagonal. Cui îi păsa că se îngroapă un zid de susţinere, ce nu va mai fi dezvelit poate nici peste o sută de ani. Nu se cernea nimic, totul se arunca, să se ajungă la “nivelul de călcare dacic”, care doar acesta conta pentru marele academician. În multe locuri s-a trecut cu mult sub acest nivel de călcare, fără măcar să-l observe careva. Ani de zile am trecut pe acolo şi am admirat furia arheolgică ce a cuprins locurile. Se săpau zidurile şi sub temelii, se dărâmau, se propteau, alunecau, ca într-un târziu să înceapă chiar să le betoneze. Îmi venea să nu mai trec niciodată pe aici.

1962 - Cu vagonetul. Foto C.Ionescu

6 decembrie 2015

Autobiografie – încercare

Filed under: zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 16:45
    Autobiografie – încercare
    Născut în 1940, în mai, pe 16, pe la ceasul 3 dimineaţa. Antebelic pot să spun, dar perioada de dinainte de război nu prea am de unde s-o ţin minte.
    Amintirile mele din viaţa intrauterină sunt foarte vagi şi de fapt cred că sunt induse de spusele altora. Altfel de unde aş şti că unul din bunici a fost în trenul care ne-a dus tezaurul la Moscova şi apoi a ajuns în ţară în doi ani, mergând după cum spunea chiar el „din văduvă în văduvă”? Iar celălalt bunic avea şi el pasiunea călătoriilor, mergând pe la anul 1900 cu trăsura pe la Viena, Paris şi Monte Carlo, nu ca să vadă muzeele, ci ca să joace la ruletele cazinourilor. Avusese probabil o premoniţie că o să vină muscalii, iar pe la noi, o să ia şi ce mai rămăsese din fosta moşie.
    Unul din fiii lui, avusese vreo paisprezece din trei căsătorii, adică tatăl meu, după o scurtă perioadă de testare a politicii legionare, a făcut vreo doi ani de front, fiind rănit la Tiraspol. Avusese şi proasta inspiraţie ca în 1936 să agaţe o puştoaică de 16 ani cu care s-a şi însurat în 1939, făcând ei doi şi un băiat care a tot crescut, ce era să facă.
    Şcoala a început-o acesta în 1947, la o şcoală de fete. Nu, nu era singurul băiat, erau patru, un experiment al directoarei care susţinea că băieţii şi fetele ar putea învăţa împreună. Ciudată idee pentru timpul acela. Nu mai ţin minte cum şi ce am învăţat, diplome am luat mereu, de, trebuie şi copiii să aducă ceva bun acasă, nu numai păduchi şi râie.
    Am rămas oricum cu plăcerea nespusă pentru fetiţe, chit că mă băteam cu ele, chit că le înghesuiam în dulapul de haine, dar neştiind de ce. S-au cam plâns sau poate s-au lăudat, nu ştiu, aşa că din clasa a treia ne-au mutat la o şcoală de băieţi.
    A fost mai greu din clasa a cincea, când am început să avem profesori la fiecare materie şi înclinaţiile mele au fost către materiile profesorilor simpatici. Geografia şi matematica au fost primele mele iubite, rusa primul meu duşman. Nu din cauza formidabililor scriitori cu renume ca al munţilor Urali, ci a profesoarei care era fiica Anei Pauker, cominternista care ne explica să învăţăm limba rusă ca să ne pregătim pentru dragul de moment când ţara noastră va fi republică sovietică socialistă. Neavând apetit pentru astfel de momente, nici rusă nu am reuşit să învăţ în cei opt ani în care am fost îndopat cu ea, nici alte materii, gen istoria lui Roller, numele sub care a rămas, sau geografia U.R.S.S. şi Constituţia U.R.S.S., care se predau un an întreg.
    Bacalaureatul, care se numea pe atunci examen de maturitate, l-am luat în ciuda celor şapte profesori de la şapte materii care căutau să te încurce la un examen oral maraton.
    Scăpat de balaurul cu şapte capete am crezut că pot da examen la facultatea care îmi plăcea, la calculatoare, la Politehnică. Nu a fost chiar aşa. Examenele se dădeau separat, după originea fiecăruia. Nu era vorba de etnie sau culoare, ci de funcţia şi meseria pe care o aveau părinţii. Eu aveam după criteriile de atunci o origine nesănătoasă, părinţii mei fiind bolnavi rău, adică terminaseră facultatea. Pentru ca boala asta să nu se propage prin generaţii, numărul de nesănătoşi era limitat drastic. Am căzut la examen, adică nu am fost admis mai precis sau cum se spunea eufemistic, am fost admis fără loc. După un an drăguţul de tatăl meu mi-a comunicat că nu mă poate întreţine acasă după ce că i-am făcut ruşinea de a nu intra la facultate. Ce să spună el colegilor de servici? Că sunt înapoiat mintal?
    M-am angajat pe post de muncitor necalificat la o întreprindere de montat aparate de radio, Radio Popular. Şi asta cu pile căci nu se găseau locuri de muncă la „Forţele de muncă”, cele de pe strada Mendeleev. Un frate de-al mamei mele a pus o vorbă bună să fiu angajat pe ilustrul post de muncitor necalificat. Acolo am învăţat o serie întreagă de lucruri interesante şi utile, nu de la maiştri, ci de la fetele cu care lucram în banda de montaj. Au fost foarte afectate când după un an am intrat la facultate, la Matematică de data asta.
    Profesori buni şi profesori proşti, colege bune şi colege rele, colegi buni şi colegi stupizi. Sigur că nimeni nu-l poate uita pe profesorul Grigore Moisil sau pe academicianul Solomon Marcus la care am urmat cursul de lingvistică matematică. În ultimul an de facultate parcă mă apucase amocul, nu mai ţin minte ce se întâmplase. Am terminat cu chiu cu vai şi am ajuns pe post de… stagiar la o întreprindere electrotehnică din cartierul Floreasca. (Aşa scrie în cartea de muncă: puncte puncte stagiar!).
    Am avut norocul să cunosc oameni deosebiţi, cum poate nu te aşteptai. După nenumărate aventuri interesante am ajuns la un centru de calcul de minister. Un minister într-o ţară comunistă parcă era o lume ştiinţifico-fantastică, de fapt pot spune kafkiană. Se centralizau cifre scoase din burtă, pentru produse care aveau costuri aberante, ce se schimbau din condei, cantităţi care nu aveau nimic cu realitatea, se dădeau indicaţii absurde.
    Eram interogaţi, pot spune, în fiecare lună, de nişte idioţi ce-şi găsiseră menirea. Am scris însă mult, nici nu vă vine să credeţi. Scriam romane de proiecte, unele spre surprinderea mea, foarte apreciate chiar dacă lipseau „elogiile”. Dar se cam săturaseră toţi de aşa ceva. Am fost dat un pic mai deoparte, să nu stau în calea ministeriabililor cărora nu le făcea plăcere să mă întâlnească, ba chiar, la un moment dat, a trebuit să mă transfer la un centru de calcul de pe Calea Griviţei.
    Acolo m-a prins şi Revoluţia. Eu continui să-i spun revoluţie, pentru mine a fost. Am fost la Universitate atunci când a început totul în Bucureşti, dar mai multe indicii m-au făcut să-mi dau seama că nu sunt întâmplările aşa cum le vedem noi. S-a tras, s-a tras în oameni, nu în sus cum s-a spus mai târziu. Au murit oameni, pentru ce? Ca să vină minerii în Bucureşti, să omoare alţi oameni? Pentru ca un eşalon doi sau trei al nomenclaturiştilor să ajungă la ciolan?
    Cu prima ocazie am plecat de la centrul de calcul unde lucram la un proaspăt SRL, apoi la altul, apoi am ajuns să mă ocup de administraţie la o cunoscută revistă literară, de unde am binevoit să şi ies la pensie.
    Cu greu am reuşit să ascund faptul că scriam pe acasă. De două ori chiar erau să mă prindă! Cum să nu scriu când am fost douăzeci de ani la rând în ZONĂ? Zona Cetăţilor dacice din Munţii Şurianu, numiţi până mai ieri Munţii Orăştiei, zonă în care mi se părea de fiecare dată că sunt într-un tărâm fantastic, unde totul este posibil, unde pietrele, pomii şi animalele îmi vorbeau cu dezinvoltură. Eram la mine acasă. Toţi păreau să fie acolo dintotdeauna, oamenii, munţii, dealurile şi cetăţile. Doar arheologii ce-şi făceau veacul o lună pe an la Grădiştea făceau notă discordantă, parcă erau figuranţii unui bufet sătesc. Aşa a fost să fie.
    Preferam, la un moment dat, să nu mai merg la ruinele devastate de la Sarmizegetusa Regia şi să pun cortul, între vulpi, urşi şi vipere la Ponorâci, pe Platoul Luncanilor, o altă minune de loc, de care, nu ştiu de ce, se fereau arheologii. Acolo, între peşterile de la Cioclovina, Ponorâci, Călianu, Ponor, se află alte cetăţi, valuri, aşezări dacice ascunse ochiului deocamdată.
    După 2002 am reuşit şi eu să văd ceva din oraşele vechi şi noi de care este plină Europa. Mi-am îndeplinit nişte dorinţe pe care le aveam de zeci de ani, să văd Grecia, Italia, Franţa, Austria, Anatolia. Civilizaţii surori pe care din cauza unor împrejurări ce nu depindeau de noi, nu le-am putut cunoaşte atunci când trebuia. Nu-mi dăduseră voie să le vizitez înainte deoarece, după cum mi-au spus „nu prezentam garanţii morale!”.
    Acum? Acum îmi rearanjez timbrele în clasoare şi scriu ce-mi şoptesc lupii, urşii, pomii, rugii de mure şi de zmeură, parfumaţii şi delicaţii fragi, nu înainte însă de a fi toţi mirosiţi şi marcaţi de către V5 şi rudele sale încodate.
    ……………………………

11 martie 2015

ZONA FRANCEZĂ în Germania

Filed under: filatelie — Cornelius Ionescu @ 17:22
    ZONA FRANCEZĂ în Germania
    13 timbre ale Zonei franceze din Germania, cu Zertificat, în ţipla originală. Vor să plece de la proprietarul actual! Vor să fie luate din Bucureşti şi să-şi răscumpere libertatea şi independenţa contra a 20 euroi.

Zona franceză în Germania - 13 buc.

Certificat

GOLDEN REPLICAS

Filed under: filatelie — Cornelius Ionescu @ 17:04
    Replici de aur 22-23 KT ale unor timbre rare. Rarităţile sunt certificate şi puse în mape de carton numerotate. Se vând în Bucureşti la 20 euro bucata.
    Se fac reduceri, nu numai vinerea! Actualul proprietar am auzit că este înţelegător!

2 ianuarie 2015

89. Vasilca şi Vasilca

Filed under: Denecrezutele aventuri — Cornelius Ionescu @ 22:46
    Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
    89. Vasilca şi Vasilca
    Pe Vasilca o treziră ţiganii lui Amăsii, care veniseră în cap cu Veta, nevastă-sa, cu tot cârdul de copii şi nepoţi. Era o zarvă de se trezise şi Cocu, cocoşul cu tot haremul lui, şi Vulpi şi Vulpa cu cei 14 vulpişori ai lor, făcuţi în două rânduri în acest an prolific 2014. Nici nu prea se înţelegea ce vor ţiganii de la Vasilca, nu avuseseră nici o ceartă şi acum dintr-odată se pornise vântul. Dom Camion nu mai suportă şi ieşi în prispă, în verandă zicea el. Îşi puse mâinile în şold şi cu glas dogit, cum era să fie altfel azi de sfântul Vasile.
    - Ce-i bă, v-aţi strepezit la cap?
    - Păi vezi, Dom Camion, ne trebe tava. Tava aia mare a lui Dom Engineriu, s-o punem pe Vasica şi s-o plimbăm.
    - No, măi, dară voi sunteţi bolunzi rău, rău. Vreţi s-o plimbaţi pe nevastă-mea pe tavă, hai?
    - Haolică, Dom Camion, cum să ne atingem noi de Coana Vasilca? Noi vrem s-o plimbăm pe Vasilca mea, aia grasă, c-o tăiarăm şi e musai să-i plimbăm capu’ să fie anul ista nou bogat.
    Dom Camion înlemnise, se ţinea cu o mână de un stâlp al verandei şi cu cealaltă de cap.
    - Ce-i cu voi bă, o să faceţi puşcărie la Alba, că vă ia DNA-ul.
    - Dă ce să facem puşcărie, Dom Camion, era scroafa mea, fac ce vreau cu ea, o tai cum vreau, nu i-am dat în cap aşa cum cică vor evropenii, am ars-o cu paie, am bărbierit-o cu cuţitul hăla mare şi coroiat, cu sica adică cum îi zic arheii. Totul s-a făcut ca la palie, aşa că du-te mata la Dom Engineriu de-i cere tava haia mare ce o are de la Dom bunicul domniei sale.
    - Las’ că m-oi duce eu, zise Vasilca. Are direptate Amăsii cel bariu. Pe tava aia se plimba Vasilca prin sat. Vasilca, scroafa adică şi de fapt doar capul ei, care-l dădea bunicul lui Dom Engineriu ţiganilor de-l împodobeau cu cârlige, cu clopoţi, cu funde roz de ţi-era mai mare dragul de el, îţi venea să-l puuupi. Cărau tava doi ţigani, că era grea. Nu era de argint, era de fier sau de alamă argintată, nu mai ştiu, să facă zâmbre scroafa când se uita în ea.
    Şi se duse Vasilca, adică veni la mine şi-mi ceru Vasilca, noi aşa-i ziceam şi tăvii.
    Toate bune, de ce să nu le dăm tava ţiganilor? Că aşa era obiceiul de când se ştiau ţigani pe aici şi oameni prin Balcani. Căci Vasilca nu se juca şi nu se cânta doar prin Ţările Româneşti ci şi prin Marginea, prin Craina, prin Pind pe la aromâni, pe la fârşeroţi, pe la dalmaţi, istrieni, albanezi, greci, rumeli şi macedoneni. Aşa că dădui uşa deoparte, după ea, pe congelator era Vasilca. Adică trebuia să fie! Dar Vasilca nu mai era acolo!
    - Zeilor, unde aţi pus-o pe Vasilca? Unde o să pună Vasilca dacă nu mai e Vasilca? Tocmai o fotografiasem, s-o pun pe eBay, căci stătea degeaba pe aici de câteva zeci de ani. Ba încă una din fostele doamne ale inimii mele o luase la spinare şi mi-o adusese înapoi strălucind ca Faeton. O dase la cromat, că aşa-i spuseseră cei mari meşteri, că argintul nu e bun, că se înnegreşte …

    Vasilca pe care se pune Vasilca când se cântă Vasilca să fie anul gras ...


    - Văleu, văleleu, veniţi ţiganilor de ziceţi o vasâlcă, altfel nu se poate. Tava e legată şi nu iese nici la poartă. Tava nu se vede neam că a luat-o un vulpan. Zâceţi repere Vasâlca, tava să apară, să puneţi poarca pe tavă, să plimbaţi Vasilca, anul bun să fie, gras precum Vasâlca. Hai Amăsii, hai acuma!
    - No hai, că altfel îi bai!
    “Şi văleu Vasilco,
    Ce-ai mâncat şi ce-ai băut
    De eşti grasă şi frumoasă,
    Şi la ochi cam drăgăstoasă?
    Jir şi ghindă mi-am păscut,
    Şi-n vale am coborît,
    Apă rece mi-am băut.
    Românii cum mă văzură,
    Săriră mă doborîră,
    Românii cu securile
    Ţiganii cu baroasele.
    După ce mă doborîră
    Şi frumos că mă-mpărţiră.
    Luară românii slănina,
    Şi ţiganii căpăţâna.
    Văzură că se-nşelară
    Ei frumos mă-nzorzonară,
    Cu cercei, cu ghiocei,
    Cu salbă de nouă lei,
    Şi au plecat din casă-n casă,
    La boieri ca dumneavoastră,
    Care cu-n franc, care cu doi,
    Să ne cinstiţi şi pe noi.
    La anul şi la mulţi ani.”
    - Dară pe V5 îl văzu cariva? Unde-i băieţelul nostru? Dom Camion, parcă-l văzusem că o luase spre mata.
    - V5 fuse pe aici, avea o tavă în spinare, zicea că se duce pe Valea Vinţii să se dea cu sania.
    - Cu sania zici, aia nu era sanie, era chiar Vasâlca, ce ne facem?
    - Păi uite-l Vasilco, vine, daţi-vă din drum. Ce făcuşi V5, ai zgâriat-o pe Vasilca? Cum o să punem acum Vasilca pe Vasilcă, să cântăm Vasilca de aici de la Vasilca pân’ la Cetate sus, sus, mai sus de casa lui Amăsii, spune tu V5?
    - Nene, nu-i bai, am scanat-o înainte iar Alu are imprimantă 3D, aşa că poate să scoată câte tăvi or vrea ţiganii noştri. Cu asta ne dăm noi pe pârtie că acum e rodată bine.
    - Bine, bine, te-ai gândit la toate spui tu. Dar care noi?
    - Păi noi, adică eu V5, adică Vulpi5, Alu, adică AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă care de fapt este şi el fiul lui AluZgâncă, căruia i se mai zice şi AluZgârcea, Amare şi Amică, fetele lui Terinte din Oraş, ăăăă, prietenele lui Alu. Amândouă, bineînţeles.
    Totul e bine când se termină cu bine. Doar pe eBay nu ştiu eu ce o să pun. Dar cu imprimanta aia 3D s-ar putea să rezolvăm multe probleme … Uite, mă gândeam de exemplu la fata aia …
    Nu, nu mă mai gândesc la nimic. M-am hotărît. Deocamdată.
    Cum aţi petrecut de Sfântul Vasile? Cu Vasilca? Aoleo!
    – - – - – - – - – - – - – - – -
    Se dedică „Vasilca şi Vasilca” corectoarelor. Ştiţi ce este aceea o corectoare? Este aceea care dă de lucru altora ca să facă ceva ce nu trebuiau să facă. De exemplu modifică „Vasilca” în „Vasilica” şi „Dom” în „Dom’”. Semne diacritice să nu mi se spună că au pus, pentrucă le pun eu încă din clasa întâia primară aşa cum vreau eu. Iar dacă mai scap câte o greşeală, atunci mai bine să rămână decât să scot aproape 400 (patru sute) de greşeli băgate de aşa zisele corectoare şi din cauza cărora tiparul a intrat probabil în pauza aşa numitei “beţii naţionale”.

31 decembrie 2014

88. Minunea din Nevşehir

Filed under: Denecrezutele aventuri — Cornelius Ionescu @ 22:12
    Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
    88. Minunea din Nevşehir

    Geamia din Nevsehir


    Capadocia este o minune a Anatoliei. Sute de mii de oameni au trăit pe aici în zeci de oraşe subpământene, aflate la zeci de metri sub pământ. Acum nu mai sunt oameni în aceste oraşe dar sufletele lor împânzesc locul. Umplu acele conuri-locuinţă, în care stă câte o familie, apărată de arşiţă vara, de rarele ploi şi de frig iarna. Sunt totuşi oameni sau doar suflete, nu îmi este clar nici acum, mai ales că în aşa numita Vale a Porumbieilor, mii de pormbiei mai trăiesc şi acum în columbarele săpate în tuful vulcanic. Nopţile le-am petrecut în Nevşehir, un orăşel cu un hotel ce abia fusese dat în folosinţă, cu pereţii încă umezi şi care încă nu avea nici recepţie. Orăşelul fusese populat de greci sau poate şi de turci de religie creştină ortodoxă. Prin 1920 când s-au făcut schimburile de populaţie, s-au făcut după religia locuitorilor. Populaţia a fost mutată în nordul Greciei. Biserica a rămas însă pe loc. Musulmanii din Grecia au venit, darn u le venea să dărâme biserica. Au lăsat-o aşa cum era, cu cruci în ornamentele exterioare de piatră, au adăugat un stâlp ca o rampă de lansare pe care au atârnat nişte megafoane, ca să nu se mai obosească muezinul să urce. Picturile interioare le-au acoperit şi … gata geamia. Căci nu se ştie niciodată cum se mai întorc vremurile.
    Era să aţipesc şi mă gândeam că nici măcar chei nu au pus la camere. Sau sunt doar oameni cu frica de poliţist sau suntem departe de civilizaţia cea plină de seducţii.
    Într-o pijama înflorată demnă de o şefă de harem, cu o pernă uriaşă în braţe pe care o strângea de zor, de nu i se vedea nici mutriţa, a intrat în cameră, fără să bată, fără să facă nici cel mai mic zgomot. O lumină slabă venea de la becul de sus al sărăcăcioasei camere. Nu-mi venea să cred, eram blocat complet. Huria se apropie de mine necredinciosul, se dete înapoi ca speriată, dar nu, stinse doar lumina după care mă bombardă cu pernoiul cel mare. L-am prins, dar pe ea nu am mai prins-o. Acum mă strivea cu buzele, cu sânii rotunzi, cu burticica. Când îşi scosese pijamaua? Dar a mea unde mai era? Vorbesc de pijama.
    - Credeai că azi îmi scapi?
    Nu, nu voiam să scap deloc. Era huria cea promisă credincioşilor. Trebuia să tac şi am tăcut. Îi recunoscusem vocea. Era ghida noastră, ghida cea drăguţă foc, cea care se gudurase toată ziua pe lângă unul din şoferi. Dar acum era aici şi nu mai aveam ce face şi nici nu voiam să fac altceva. Aşa o fi în rai? O să văd eu mai târziu. Deocamdată să rezolvăm treburile de pe lumea asta. Şi le-am rezolvat. Întâi rapid, apoi metodic. Tot gungurea ceva, nu înţelegeam nimic, poate spunea ceva în turcă sau în tătară, căci cred că era tătăroaică. Făcea o facultate, nu m-a interesat care, în Istanbul. Prinsese o bursă şi se ţinea cu dinţii de ea. Nu-I plăcea în Turcia dar faţă de Babadag era totuşi mai bine. Vara era ghidă, mai scotea un ban şi mai vedea şi Turcia, îşi făcea relaţii, după cum îmi spusese cu două zile mai înainte. Cred că reuşea să şi le facă destul de uşor după cum arăta. Mahomede, unde eşti? Ce funduleţ, ce ţâţe, nene şi ce intrare …
    Mă apucase de nas. Ce voia cu nasul meu? Mi-l tot pipăia, era ceva ce nu-i convenea. M-a întrebat dacă poate să aprindă lumina. Am mişcat din cap că nu, s-a resemnat nervoasă. Am mai conversat pe tăcute un timp, dar era vădit că ceva o rodea. Aveam o bănuială. Şoferul avea nasul borcănat. Al meu era cam lung. Ceva nu se potrivea. S-a mai foit vreo zece minute, comparând probabil diferitele membre. S-a sculat apoi brusc, s-a ambalat, a ieşit închizând uşa. Peste cîteva secunde s-a întors, s-a aplecat. Credeam că o să dea cu un pantof în mine, după cunoscutul obicei musulman. Dar nu, îşi luase perna, o ţinea iar strâns, strâns.
    - Să şti că aşa ceva nu se face. O să vezi tu ce o să-ţi fac!
    Am văzut în nopţile următoare. Nu a mai greşit uşa. A deschis-o dar nu a mai stins lumina. Nu mi-a părut rău. O hurie mai hurie nici că am mai văzut.
    - Aşa, Tati şi pe urmă ce aţi mai făcut?
    - Aici erai V5, dece asculţi la ce îmi aduc aminte? Nu-i frumos.
    - Ba era foarte frumos. Şi ce coadă lungă şi roşie avea Aişa…
    - Ei, asta-i culmea! De unde şti tu că o chema Aişa?
    - Te miri, Tati, te miri! Dar de coada vulpii nu te-ai mirat!
    - Noapte bună V5, noapte bună. Şi voi, copii mai mari, noapte bună şi la mulţi ani!
Older Posts »

Powered by WordPress